Trei nu e o întâmplare. Trei nu e pur și simplu. E pentru echilibru. Și nu numai pentru asta. Doi e linie dreaptă. Spre înainte sau înapoi. Dar atât. O linie, nimic mai mult. Dacă vrei, poți să te așezi pe ea și să stai acolo până apune soarele. E frumos apusul văzut de pe o linie. Nimic deasupra capului care să țină frumusețea la distanță. Insă, dacă începe să plouă...ce faci pe o linie dacă începe să plouă? Trei însă, trei e acoperiș. E adăpost. Mama, tata și copilul. Fiecare latură o ține pe cealaltă. Sau poate, că de fapt, fiecare latură se ține de cealaltă. Dacă tragi de ele, se fac linie. Să nu tragi! Am tras.

Suntem pe stradă. Doar noi două. Ne-am rătăcit. Nici nu mai știu de când mergem. Nu de mult. Cinci, șase minute, dar habar nu am în ce direcție trebuie s-o iau. Am obosit. Mă plâng. Aș vrea să mă ajute. Ea. Știu că nu poate. Știu că nu e bine, dar aș vrea. Se uită la mine cumva, ciudat și faptul de a mă vedea întrebând în stânga și-n dreapta "nu vă supărați, știți cumva..." o face să se simtă rușinată. Nu o zice, dar se vede că așa e. S-a dat un metru mai în spate și stă și așteaptă să vadă cum mă descurc. De fapt, așteaptă pur și simplu, dar mie așa mi se pare:că vrea să vadă cum mă descurc. Nu mă descurc. "Iertați-mă, ca să ajung la....". Mama știe. Mama trebuie să știe. Dacă nu știe, nu e mamă. E copil. O iau de mână și o trag mai spre mine. Să nu creadă lumea că-i singură. Sau că sunt singură.

Noi două ca o linie dreaptă. Cu fiecare om pe care-l întreb, cu fiecare nou ridicat din umeri "nu știu, nu sunt din cartier", simt cum la capătul meu mă fac din ce în ce mai mică, în timp ce ea crește și tot crește. Mă uit la ea și mi se pare mai înaltă. Nu e, dar așa mi se pare. Nu există mamă fără copil și nici copil fără mamă. Dacă eu sunt mică, ea e mare. Ea e mama. Se uită la mine cu un aer ușor plictisit. Ceva rece vine dinspre ea. Un fel de vânt. Aș vrea să mă ajute. Să fie o mamă bună. Să facă ceva și să-mi spună pe unde trebuie s-o luăm. Nici nu mai știu de când ne tot învârtim prin cartierul ăsta, căutând blocul. Strada Garibaldi, 22 A. Am adresa scrisă pe o bucățică de hârtie pe care o tot frec între degete. Ea tace. Mamele nu tac. Decât dacă sunt supărate. Inseamnă că e supărată, îmi zic. Mă scutur ca de un gând rău și-mi zic singură, cu voce joasă: eu sunt mama, eu sunt mama, eusuntmama. Deși acum, aș vrea să fiu mică. Să am voie să nu știu, să nu pot, să nu nimic. "Nu vă supărați, ați putea să-mi spuneți..." Mi-e rușine. Nu de oameni, ci de ea. Că nu mă descurc. De parcă ea e acolo nu să mă iubească, ci să m-aplaude, să fie mândră. Poate despre asta este unu. Despre ușurarea de a nu fi niciun doi care să te vadă. Și să te judece.

Arunc biletul. Deja știu adresa pe dinafară. Hai să mergem, îi spun. O să o luăm înainte și apoi la stânga. Mă uit la ea. Tace. O fi bine? și o mângâi pe păr, de parcă ar fi o păpușă de-aia pe care o miști ca s-o auzi spunând mama. Chiar spune: mamaaa, stai un pic, zice și se apleacă să-și lege un șiret. Ce mică e, mă gândesc și brusc simt cât de mult o iubesc. Ridică ochii spre mine. Imi zâmbește. Și dacă nu e bine, mai întrebăm.