Ai avut noroc. Recunoaște. Și știi de ce? Nu pentru că ne-am întâlnit întâmplător "bună seara, aș putea să vă ofer un Aperol?"ai zis și apoi te-ai așezat lângă mine, oarecum stânjenit parcă de propriul tupeu și asta m-a înmuiat pentru că semănai cu un băiețel. Un copil care își căuta mama din priviri și nicio femeie nu rezistă la așa ceva, doar dacă...doar dacă are deja unul acasă și atunci motivul pentru care se află seara, singură, într-un bar, este pentru că a vrut să scape. Așa că ți-am zâmbit. Nu știu de ce am făcut-o, așa am simțit nevoia. În fine, ce ziceam? Așa, spuneam că ai avut noroc. Noroc că te-a părăsit. Că atunci când stăteai așa, în fața mea, cu un pahar în fiecare mână, erai un bărbat singur și trădat. O combinație ideală ca să te simți liber și îndreptățit să faci ce vrei tu. Inţelegi ce spun?

Uite, dacă, să zicem, ai fi fost în continuare cu ea, atunci probabil că așa ai fi și rămas. Pe loc. Fidel. Și în plus, mândru de tine. Nu-mi spune că nu ai mai fi venit cu paharul ăla, la mine. Sau poate chiar nu ai fi venit. Poate că te-ai fi așezat la bar, sprijinindu-te cu o talpă în podea și cu cealaltă de bara de la scaun, m-ai fi văzut, te-aș fi văzut, poate chiar am fi schimbat câteva vorbe, ți-ai fi spus, căcat, asta mai e și amuzantă, pe lângă frumoasă, păcat că nu sunt singur, apoi te-ai fi simţit vinovat de ce gânduri îţi trec prin cap, înainte să-ţi spui că sunt doar gânduri, mare chestie și ai mai fi cerut încă un pahar. Şi poate că l-ai fi şi băut, aruncând din când în când un ochi spre mine, să vezi ce fac, ce mai fac, înainte să pleci acasă, la ea, și să stai toată seara la filme, doar ca să taci, ca să nu trebuiască să o vezi și ca să poți să te întrebi în linişte cum o fi să fii fericit. Cum o mai fi? Apoi, ea te-ar fi chemat la masă și după două îmbucături "excelent, mami, excelent!", ți-ai fi zis că, de fapt, nu e așa de rău. Nu e bine, dar nici prea rău și că până la urmă ai aproape cincizeci de ani, ce naiba să mai vrei?

Sau poate că mi-ai fi oferit oricum Aperolul. Poate că eşti genul ăla de bărbat. Sau poate că ți l-aș fi cerut chiar eu. Poate că sunt genul ăla de femeie. Şi mai simplu, nu? Și după? Nu mă gândesc la următoarele ore, ci după, de a doua zi încolo. Ce ai fi făcut după? Nu știi? Ba da, ştii, dar nu vrei s-o auzi. Nimic. Asta ai fi făcut. Ai fi rămas pe loc, așteptând, chiar sperând, să fii părăsit. De mine sau de ea.

Eu nu trântesc uși! Mai ții minte când mi-ai spus asta de parcă cine știe ce mare calitate aveai tu? Eram într-o cameră de hotel. Una din multele noastre camere de hotel "îmi place să călătoresc cu tine", așa ziceai, deci eram la Roma sau la Berlin, nu mai știu unde, și ne-am certat. Și atunci am trântit ușa de la baie, înainte să mă închid acolo, să dau drumul la apă, în cadă, și să mă așez pe capacul de la toaletă și să plâng. Eu nu trântesc uși, mi-ai țipat și mie mi-a venit să râd. Normal că nu! Iți trebuie curaj pentru asta! Tu ai fi rămas așadar pe loc și ai fi așteptat să vezi care cedează prima. Care nu mai poate. Ea sau eu. Dacă ai fi avut copii, probabil mi-ai fi spus că e pentru ei, în timp ce te-ai fi gândit la tine. Încă un pic să se facă mai mari, ai fi spus și iarăși te-ai fi gândit la tine, sperând să rămân până când n-ai mai fi avut nevoie, până când plecarea mea nu ar mai fi durut, până ai fi crescut mare. Tu, nu copiii.

În ziua aia, ai intrat în baie, peste mine, te-ai lăsat pe vine, acolo, în faţa mea şi ţi-ai pus capul pe genunchii mei. Te iubesc, ai spus şi eu te-am lăsat să te auzi spunând-o, în timp ce stăteam acolo, pe colacul de la veceu şi-mi treceam mâinile prin părul tău şi mă gândeam ce noroc ai avut. Norocul naibii că ea te-a părăsit, că a plecat şi te-a lăsat, în sfârşit, să te simţi fericit şi bărbat.