Stai sprijinit de stâlpul ăla, cu umărul drept lipit de el şi cu o mână în buzunar. Semeni cu cineva, dar nu ştiu să spun cu cine. Cu un actor, mă gândesc. Sau cu vreun coleg. Ba nu, mai degrabă cu un actor. Cu Javier Bardem, cred. Doar aşa, din cauza pungilor de sub ochi şi a aerului ăla obosit şi uşor îmbătrânit. Ce faţă are!, aşa a zis mama când te-a văzut prima dată, în poză, şi eu am ridicat din umeri şi am tăcut, deşi aş fi putut s-o întreb direct "adică cum, ce faţă are?", doar că atunci, pun pariu că mama și-ar fi dat ochii peste cap - da' ce-am zis, mă, de sari aşa, în sus?!, iar asta m-ar fi enervat. Şi ştii de ce? Nu pentru că mă acuză că sar în sus - te rog eu, mamă, nu începe iarăși! - sau pentru că a zis că ai o faţă nu ştiu cum, ci pentru că nu te place. Și eu am nevoie să te placă. Să știu că de acolo, de unde stă ea - patru stații de metrou de la Muncii sau douăzeci de minute de mers cu 104 - mama e de acord cu mine. Mi-ar fi plăcut să spui şi tu că arată bine, aşa aș fi vrut să-i spun, de parcă mama ar fi putut, cu vorbele ei, să schimbe lumea. De parcă vorbele ei ar fi putut să-ți șteargă pungile de sub ochi. De parcă mama există doar ca să fie de acord cu mine. Sau eu exist doar ca să-i fac pe plac mamei. 

Las' tu, mamă, că nu contează frumuseţea! Ba da, contează! Pentru mine, contează. Nu neapărat a mea, cât a celorlalţi. De parcă feţele lor nu ar fi ale lor, ci mai degrabă oglinzi pentru mine. Copilul meu frumos, aşa îmi place să-i zic şi-n timp ce buzele meu o sărută - un pupic pentru mama, unul pentru tata, unul pentru bunica - ochii mei stau la pândă și vânează imperfecţiuni - aluniţa de pe nas, urma lăsată de varicelă acolo, pe obrazul stâng, sprâncenele prea palide, ochii căprui pe care i-am visat albaştri. Nu-i nimic, îmi spun, ochii căprui fură inima oricui, dar tot mi-ar fi plăcut albaştri. Albaştri ca ai mei, ca şi cum aş mai fi putut avea o pereche la care să mă uit şi să mă văd pe mine. 

Tu eşti frumoasă, mami! Chiar şi bolnavă, tot frumoasă eşti!, aşa zicea. Şi tu eşti frumoasă, ziceam şi eu şi cumva, mă uitam la ea de parcă era transparentă. Când era mică, nu o îmbrăcam, ci mai degrabă, o împodobeam. Hai, ridică mânuţele, aşaaa, acum tragem rochiţa pe cap, uite ce bine îţi vine, şi punem şi vestuţa ăsta cu cordon, stai un pic să mă uit la tine, nu te mai smuci aşa! 

O decoram de parcă nu era copil, ci altceva. Un pom de iarnă, un perete, un sertar, un caiet, altceva, ceva al meu. Aşa am făcut şi cu garsoniera aia pe care mi-a cumpărat-o mama de la o mătuşă. 36 de metri pătraţi, la etajul şase, undeva pe lângă Calea Victorie. Într-o zi, am venit de la piaţă, pe jos, pe tot Magheru, cu ditamai ghiveciul cu tufănele. Galbene. Le-am ales aşa ca să meargă cu canapeaua şi cu tabloul de pe perete. O pictură abstractă. Galbenă. Foarte abstractă şi foarte galbenă. Am pus ghiveciul pe jos, lângă uşa de la balcon, "ia uite, ce bine dă!", a zis mama, "tu ai gusturi bune, semeni cu taică-tu" și l-am uitat acolo. De Crăciun, am luat ghiveciul și l-am aruncat cu tot cu pământ. Apoi am primit un tablou cu o pajiște verde pe care păștea o oaie și mi-am cumpărat un ficus. De jos, de la Florărie. 20 de lei, că am luat unul mic. Nici oaia nu era prea mare.

La aeroport, am avut de ales între un ofiţer mai gras, cu păr pe degete şi cu urme de transpiraţie la subraţ - s-a întins la un moment dat cât eram la coadă, la control paşapoarte şi colega lui - o negresă cu ochelari şi fără nicio expresie pe chip, de parcă ar fi fost goală pe dinăuntru. M-am dus la el şi cât se uita la poză, eu m-am întors să mă uit după tine. Erai tot acolo, sprijinit de stâlp, dar parcă nu mai semănai cu niciun actor, ci aduceai mai degrabă cu vecinul meu, de la parter. Ăla care are un picior mai scurt şi un câine, Pichi. Un pechinez bătrân care muşcă. Ofiţerul se uită când la mine, când la poza din paşaport şi tace. Te prefer cu părul lung, aşa mi-ai spus într-o zi. O să crească, ţi-am răspuns. O să aşteptăm împreună. 

Îmi aduc aminte când am intrat prima dată într-un magazin de haine pentru copii şi am ales de pe un umeraş, o rochiţă minusculă cu un chiloţel de aceeaşi culoare, nu mai ştiu ce culoare. Ce bine că e fată, aşa mi-am zis şi acasă, am aşezat-o pe pat şi am început să-i trag rochiţa pe capul chel şi moale. Iar ea urla şi eu o mângîiam şşşşt, taci cu mama, să vezi ce frumoasă o să fii, şi mă gândeam cât oi mai avea de aşteptat până să-i crească părul şi să-i pot face codiţe, aşa cum aveam şi eu când eram mică. 

                                                        Nicolae Tonitza, Fetiţa cu codiţe