Nu mai ştiu de când mă plimb dintr-o parte în alta a sufrageriei. Un minut, două, un sfert de oră?! Incerc să nu mă gândesc la ce fac, să nu mă gândesc la nimic dacă s-ar putea, pentru că mi se pare că gândurile mele, mai ales alea rele, te vor face din ce în ce mai grea până când o să te scap din braţe. Imi fac degetele gheare şi mă agăţ de tine. Să nu te scap, să nu te scap, să nu gândesc, să nu gândesc. Să nu-mi spun, de exemplu, că e altfel decât am crezut. Că ești altfel decât am crezut. Minunată, dar altfel. Minunată în felul tău, nu al meu.  Acum ai tăcut. Ca de fiecare dată e nevoie de mine, de mine toată, de mine întreagă, ca să-ţi astupi gura şi să faci linişte. Mă uit la tine şi privirea aia lăptoasă nu-mi spune nimic şi-mi spune tot. Un deget de-al tău a rămas cumva, în sus, de parcă încearcă aerul. Geamul de la bucătărie e deschis şi de afară se aude o maşină, nişte tocuri, un câine, o vrabie, trei bărbaţi care vorbesc, unul care râde, vecina de la trei care vorbește la telefon cu cea de la patru, uşa de la bloc, telefonul cuiva, un copil care plânge, o femeie care ţipă, vântul, o sonerie, ceva care cade, un claxon. Ai adormit. Mă uit la tine şi-abia acum am curajul să te iubesc, de parcă mai-nainte tot ceea ce ar fi putut ieşi din mine - iubire, spaimă, sfârşeală, durere, râs, orice, ar fi putut să-ţi facă rău. De fapt, poate nu rău, dar oricum, ar fi fost riscant.

Ştii la ce m-am gândit când te-am văzut prima dată? M-am gândit: oare cum o fi? Cum o fi fiinţa asta care a ieşit din mine şi care stă acolo şi nu zice nimic şi mi-aş fi dorit, cumva, să intru în tine, să pot să cotrobăi pe acolo, pe dinăuntru şi să mă liniştesc că totul e perfect. Ca atunci când am primit păpuşa aia, de ziua mea, şi i-am scos capul ca să mă pot uita în corpul ei, ca-ntr-un puţ şi să văd de ce nu zice mama. Te-au aşezat lângă patul meu şi eu m-am ridicat într-o rână să mă uit mai bine la tine şi mă tot întrebam dacă oi fi deşteaptă. La asta mă gândeam eu în timp ce femeia aia grasă, din patul dinspre uşă, umbla după asistentă să-i dea nişte bani să-i facă fiică-sii găuri în urechi. I-a luat naşă-sa cercei, ia uite ce frumoşi îs, de aur! Şi eu mă gândeam ce proastă e cum stă aşa, cu zece lei mototoliţi în palmă şi cu cerceii ăia, ca două căcăreze aurii, şi nu-i ziceam nimic. Nici nu mă uitam la ea. Doar la tine şi ţin minte că mi-aş fi dorit să te trezeşti, să mă vezi, să scoţi un sunet semn că eşti vie, să-mi spui că mă iubești și că-mi dai dreptate. Dar tu dormeai, iar eu mă plictiseam. Fetiţa ăleia cu cerceii i se prinsese de ţâţă şi maică-să o lăsase acolo, atârnată, şi butona pe-un telefon. În partea mea de cameră nu se întâmpla nimic şi m-am trezit că încep să plâng. Da' ce-ai dragă?, a întrebat grăsana, şi eu i-am zis că vreau acasă, la mine, că nu-mi place în spital. Mai bine pune mâna şi dormi că dup-aia nu mai apuci, a zis şi şi-a făcut un selfie cu copilul gol, prins de sfârc. Ţi-am făcut şi eu o poză şi apoi m-am întins în pat, pe spate şi mă uitam la ea de parcă era o carte poştală trimisă de cineva, din vacanţă: salutări, de la maternitate! In poză păreai deșteaptă, nu ştiu să-ţi spun de ce, dar eu aşa simţeam şi, cu gândul ăsta în minte, am adormit și l-am visat pe tata. Nu mai știu ce făcea, doar că era acolo și m-am trezit aproape fericită.

Acum aş vrea doar să mă opresc, să stau naibii pe loc şi să nu trebuiască să mai pun un picior în faţa celuilalt. Dar nu pot. De fiecare dată când încerc să trişez, să mă sprijin de câte-un perete sau de braţul vreunui fotoliu, tu deschizi ochii şi ceva din privirea ta mă obligă să nu mă opresc. Aproape că mi-e frică. Dacă eşti mai deşteaptă decât mi-am imaginat? Dacă eşti mai deşteaptă decât pot eu duce? Dacă nu o să vrei să vorbeşti cu mine pentru că n-o să ai ce să-i zici proastei de maică-ta? Dacă o să fiu proasta de mă-ta? Deschizi ochii şi te uiţi la mine. Taci şi fixezi un punct undeva, în spatele meu. Nu poţi să zici nimic. Doar eu pot să zic, doar eu. Vorbesc și pentru tine. Te întreb ce face iubita lui mama?, și-mi răspund singură, pițigăindu-mi vocea, face bine, fetița, mami e aici. Oare unde aș vrea să fiu, de fapt? Pe stradă, acolo unde se aude un claxon de mașină, niște bărbați râzând, un copil care întreabă de ce, un câine care latră, alt câine care latră, o femeie care vorbește la telefon aloo, aloo, mă auzi?, un bebeluș care plânge, un guguștiuc, ploaia, niște pescăruși, un troleibuz. Tu dormi și eu merg la bucătărie și-nchid geamul. Acum nu se mai aude decât respirația ta. Și a mea. Dar mai ales a ta. S-au făcut douăzeci de ani de când a murit tata, mă gândesc și gândul ăsta te face parcă mai grea. Te strâng și mai tare în brațe. Mă uit la tine. La buzele tale perfecte. La degetele tale perfecte. La urechile tale perfecte. Perfecte, perfecte, fecte, ecte, cte, te, te. Ii fac și ei găuri, dacă tot sunt aici? Asistenta stătea cu picioarele ușor depărtate și se uita pe geam. Nu, am strigat eu, nu! Nici eu n-am, am spus, n-a vrut tata, dar asistenta vorbea deja cu ailaltă și nu m-a auzit. Iar tu dormeai și habar n-aveai că începuseși, deja, să semeni cu mine.

                                                                     sursa foto aici