Mă ridic pe vârfuri, doar-doar îl zăresc. Probabil că  nu e foarte înalt, probabil că e ascuns undeva, în vreun colţ, în spatele domnului cu burtă şi umbrelă sau acoperit de fundul femeii ăleia ce pare gravidă, deşi nu e. E doar bătrână. Şi totuşi e acolo. Cântă. Fals şi tare. Foarte fals şi foarte tare, de parcă vocea i-ar putea da ce nu i-a dat viaţa. Afară plouă şi geamurile autobuzului sunt murdare, iar picăturile se scurg şi lasă dâre. Cineva miroase a ceapă prăjită. In jurul meu sunt doar bărbaţi. Probabil că unul dintre ei a intrat în bucătărie azi  de dimineaţă şi şi-a băut cafeaua cât ea a tăiat ceapa mărunt, a încins uleiul în tigaie şi a început să amestece cu o lingură musai de lemn, cum zicea bunică-mea. Sau poate că nu e aşa. Pute şi plouă şi cineva cântă cântecul ăla cu ploaia, a lui Cargo, şi zdrăngăne dintr-o chitară.

La Alba Iulia se urcă vreo douăzeci de copii, cu două femei care ţipă la ei clasa a III-a, clasa a III-a, un pic de linişte, se poate? S-a oprit şi cel cu chitara, de parcă ar fi vrut să fie sigur că nu se ţipă la el. De fapt, nu, se terminase cântecul, aşa că acum a început altul, pe ăla al lui Alifantis, cu  ploua infernal şi chiar aşa şi plouă. Copiii urlă şi se îmbrâncesc. Măi, băiatule, tu eşti normal?, zbiară una dintre femei, uitându-se la un copil care stă agăţat de bara de deasupra capului, cu picioarele în aer şi se bălăngăne pe ritm. Cum naiba s-o fi urcat acolo?

Acum nu mai pute. Lângă mine, o femeie fără un dinte stă cu ochii lipiţi de ecranul telefonului, acolo unde un copilaş de vreo trei, patru ani, cu o strecurătoare de plastic aşezată pe cap, recită o poezie. Bravo, iubitul lui mama, mânca-ţi-aş guriţa aia a ta, zice femeia cu voce tare şi râde cu gura deschisă, trecându-şi din când în când palma peste frunte, de parcă ar vrea să ia de acolo ceva. Un rid. Sau o murdărie. Copilul şi-a scos strecurătoarea şi acum face un fel de reverenţă caraghioasă care o face pe mă-sa să râdă şi mai tare. Râde şi domnul de lângă ea. Autobuzul pune frână şi pentru o clipă nu se mai aude decât ploaia şi un claxon. Pentru o clipă. Apoi, iar chitara şi un cântec în engleză. Ceva de sezon, cu rain şi love.

La Unirii, autobuzul îşi deschide uşile şi varsă pe trotuar aproape tot ceea ce înghiţise de la Muncii încoace. Coboară copiii, coboară femeile care erau cu ei, domnul cu burtă şi cu umbrelă, femeia grasă şi bătrână, mama fără dinte şi domnul de lângă ea. Acum e loc. Acum îl văd. E mic de înălţime, cu o geacă vişinie şi un zâmbet cumva lipit, care nu exprimă nimic, de parcă n-ar fi al lui. Işi aşează chitara în husă şi-şi trage gluga pe cap. Se lasă pe un scaun şi închide ochii. E un chinez. Cântă fals, dar fără pic de accent. Dar cântă.

                                                                  sursa foto aici