O văzu de cum se urcase cu cele două sacoșe în stație, la Moșilor. Deocamdată însă, nu putea face nimic. Scaunul din fața fetei era liber și degeaba căută cu privirea vreo urmă de murdărie sau de udătură, plasticul era doar un pic zgâriat, așa că se așeză cu un e-heee prelung și așteptă. Iar asta știa cum se face. Avea antrenament, cum zicea mătușă-sa de la Orăștie care și-a petrecut viața așteptând ba un bărbat, ba pensia. Chiar, ar trebui să-i mai dea un telefon și ăleia, că așa e creștinește, își spune și se gândi că dacă ea ar fi Dumnezeu, sigur ar durea-o în cur de o babă proastă care locuiește undeva, prin România. Se hotărâ să n-o mai sune, că și-așa nu avea ce să-i zică. De la o vârstă-ncolo, nu prea mai e mare lucru de spus.  În plus, nici măcar nu e mătușă-sa bună, e d-asta prin alianță și mai e și surdă. Ia mai dă-o naibii, zise și se întoarse un pic, către fată, de parcă ar fi vrut să se asigure că e tot acolo. Iși trecu dosul palmei peste gură și rămase cu ochii lipiți pe ușile care se desfăceau și se închideau la intervale regulate, ca niște valve uriașe și murdare. 

Atunci a zărit-o. Blondă, cu părul rar și lipit de transpirație și cu o privire ușor hăituită de parcă se afla acolo ca să scape. La fix, și-a zis Cornelia și un zâmbet triumfător i-a traversat fața. 

- Doamna cu copilul, a țipat ea peste capetele tuturor, doamna cu copilul, veniți aici, că vă lasă fata!

Pe când vocea ei se ridica precum ceața peste capetele călătorilor, inima i se zbătea în gât, cu un soi de bucurie pe care nici ea nu știa de unde s-o apuce și pe care o simțea peste tot, încălzindu-i fiecare organ pe dinăuntru. Iși aduse aminte când odată, demult, să fi avut vreo patru ani, a găsit în curte, la mare, un pui de cățel. Lobiță, așa-l chema. Un ghemotoc de blană pe care a pus stăpânire, luându-l în brațe, strângându-l până îl auzea scheunând, trăgându-l de coadă sau de urechi cu o forță care ieșea de undeva, din ea și căreia nu-i putea rezista. Se uita la fata cu părul lung, căști în urechi și fese tari din care mai că-ți venea să muști (bine că nu-i și Liviu aici, s-o fi văzut! Că așa se întâmplă, dai într-o zi peste o din asta de stă, chipurile, și se uită pe geam, în troleu, și te trezești că te sună să-ți spună mama, eu mă însor!) și știa că aproape că avea nevoie să-i facă rău. Ba nu, eu doar mă apăr, se gândi și trase una din sacoșe cât mai aproape de picioarele fetei, doar-doar ar fi făcut-o să plece mai repede. 

- Haideți, doamnă, veniți să stați cu copilul aici, că domnișoara pare în formă, n-are ea nevoie să stea jos!

Fata tace și Cornelia se uită la burta ei. Plată. Abia când începe să crească ceva, acolo, abia atunci, femeile mai fac loc și altor femei. Cică ar fi instinctul matern. Matern pe dracu, se gândi Cornelia și căută în geantă un evantai, că nu mai putea de cald. E vorba că dacă-i borțoasă, iese din joc! Nimic nu sperie un bărbat mai tare decât o burtă care se umflă pe zi ce trece, ocupând totul în jur. Asta dacă n-au făcut-o ei să se umfle și atunci stau așa, cu ochii lipiți și mâinile întinse, de parcă tot ce e de jur împrejurul buricului ieșit în afară, n-ar mai conta. Dar tot se cacă pe ei de frică! Dar asta are abdomenul plat, fără pic de grăsime. Las' că-i cresc ei colacii  mai încolo! Niciuna nu scapă și asta o făcu să se simtă, cumva, împăcată cu kilogramele ei.

- E un loc și aici, zice un domn, pe jumătate întors către femeia cu copil. 

Pizda mă-tii de bou, își zice Cornelia! Ah, cum îl urăște! De fapt, pe toți îi urăște. Mai puțin pe Liviu. Pe el îl iubește. Uneori noaptea, când nu poate să adoarmă, se apropie de ușa camerei lui, își lipește urechea și stă acolo, ascultându-l cum respiră. Respiră așa de frumos, nu sforăie deloc. Seamănă cu ea, nu cu ta-su! 

- Cum să stea dom'ne acolo, nu vezi că e-n soare? se răstește la domn, speriată pentru o secundă că fata ar putea să rămână nemișcată, pe scaunul din fața ei. Or asta e imposibil. Nu se poate așa ceva, fata trebuie să dispară, iar Cornelia trebuie să o facă să plece. Se uită satisfăcută la femeia care dă să-și facă loc, cu copilul în brațe, și începe să o dirijeze ca un agent de circulație: pe aici, haideți, lăsați-o să treacă, nu vedeți că e cu bebelușul?!, chiar așa, dom'ne, n-aveți pic de bun simț! Oamenii tac și se dau în stânga și-n dreapta, de parcă nu e mamă, ci un fel de fiară ce-și croiește drum spre vizuină. Sau poate că le e silă. Poate și asta, se gândește fata și dă să se ridice, băgându-i sub nas, Corneliei, două buci tari și rotunde. Mama are părul desfăcut și câteva șuvițe i s-au lipit de tâmple. Sub rochie, uterul bombat ca un dâmb pare un fel de graniță naturală peste care nu se trece. Copilul are ochii-nchiși, pleoapele vineții și ușor umflate și un șnur roșu în jurul încheieturii. Ce urât e, se gândește fata și-și așează o palmă pe burtă, de parcă ar avea nevoie să se linișteașcă că nimic nu mișcă acolo.

Acum Cornelia e fericită. Se uită satisfăcută la copilul care își țuguie buzele în somn și caută după un șervețel în geantă.

- Ia, îi zice mamei, șterge-l pe față, că uite cât de roșu e! Poate ar fi bine să-l trezești și să-i dai și niște apă. Cu căldura asta, poate să fie periculos!

 Femeia se mulțumește să ridice din sprâncene ș-i așează mai bine capul copilului, pe umăr.

- Mă descurc, spune sec și întoarce privirea pe geam, la ziua care dă să se apropie de sfârșit.

Cornelia rămâne pe scaun și aproape că nu respiră. Mototolește șervețelul și-l ascunde în pumn, de parcă ar fi ceva rușinos. Apoi, la următoarea stație, trage aer în piept, scapă un e-heee, și-și desface larg, picioarele, la fix cât să-i încapă cele două sacoșe. Se uită pe geam și așteaptă să coboare.

                                                         source photo aici

Toată viața visase să aibă lângă ea un bărbat adevărat, unul înalt, bine făcut, nu d-ăla cu mușchi și tatuaje, ci unul care să fi avut norocul să arate bine pur și simplu, iar ea să fi avut norocul să fie al ei. O singură dată cunoscuse un tip care o făcuse pe colegă-sa de cameră să-și muște buza de jos când a venit cu el, la o petrecere în cămin, dar după ce a stat aproape în tăcere, jumătate de seară, cu o palmă pe genunchiul ei și cu cealaltă pe al lui, de parcă era în echilibru, a plecat să se pișe și n-a mai venit. Din seara aia s-a certat și cu prietena, căci și aia a ieșit pe ușă și nu s-a mai întors decât după două zile.

Oricum, în seara aia, în cămin, cât genunchiul ei își recăpăta culoarea și demnitatea pe măsură ce noaptea  înainta și el nu se mai întorcea, și-a spus că data viitoare o să-și aleagă unul cu o vezică mai mare și așa a și făcut. Pe bărbat-su l-a cunoscut în curte, la mă-sa mare. Stătea lipit de gard și se uita, zicea el, așa, în gol, dar de fapt privirea îi era lipită de micii care sfârâiau pe foc. L-a chemat cineva, nu mai știa cine - o fi fost chiar a' bătrână -  "hai, băiete, să mănânci cu noi!" și el a dat ocol curții, a intrat pe portița mică, dinspre uliță, și-a tras un scaun la masa lungă, de sub nuc, a mâncat șapte mici, a băut vreo patru beri, s-a pilit ușor, nu s-a pișat deloc, așa că la sfârșitul serii, Sanda era aproape îndrăgostită. A mai avut nevoie de încă un pic, un ceva acolo care s-o facă să-și spună cu voce tare, singură, în oglinda de la baie: p-ăsta-l vreau. S-a întâmplat într-o după-amiază, undeva prin august. Terminase facultatea și stătea la Obor, în casă la o babă căreia îi făcea piața, îi cumpăra medicamentele și o ștergea de rahat, iar la schimb avea o cameră cu canapea extensibilă, vedere la stradă și acces la baie și la bucătărie. Acolo l-a adus și pe el, l-a pus să se descalțe, s-a oferit să-i țină florile cu care venise cât el și-a desfăcut șireturile, apoi l-a luat de mână, l-a băgat în cameră, i-a adus un sandivici și, după ce a făcut o poză cu florile răsfirate artistic pe pat, pentru facebook, și-a dat jos chiloții și a așteptat. Nici măcar la sfârșit, după ce și-a tras blugii la loc, nu s-a dus la baie să se ușureze, iar asta, plus florile, plus ciclul care din ziua aia i s-a oprit, a făcut-o pe Sanda să simtă că-l vrea cu totul și l-a luat de bărbat.

 De iubit, l-a iubit așa, normal, ca tot omul. Adică nu tot timpul, dar la intervale regulate, ceea ce pe el nu părea să-l deranjeze. Sigur, lui nu-i povestea nimic despre momentele alea când îi venea să dea naibii tot, să iasă pe ușă și să plece unde-o vedea cu ochii. Atunci se ducea în baie, lăsa capacul de la veceu, se așeza, ba nu, se prăbușea de-a dreptul, își lua fața în mâini și își trecea degetele peste ea aproape cu ură, de parcă ar fi putut acolo, în câteva minute, să-și netezească toate ridurile. Mama ta de dobitoc, cu vezica ta de cămilă cu tot, zicea singură, în șoaptă, de frică să nu o audă copilul și să se supere pe ea că uite ce rea e mama cu tati! Mai ales că tati - așa îi zicea și ea, că deh, să nu deruteze copilul-  o iubea tot timpul, dar nu i-o spunea niciodată pentru că, zicea el, e de la sine înțeles și ce rost are să debitezi platitudini, mai ales de la o vârstă-ncolo.

Aveau aproape patruzeci de ani. Și el și ea. Doar patruzeci, spunea el. Deja patruzeci, îi răspundea ea și el nu zicea nimic, iar tăcerea asta o ardea ca fierul roșu. Iși făcuse cont pe facebook de plictiseală și de singurătate. Să vorbească și ea cu cineva, să spună și ea undeva, toate prostiile care-i treceau prin cap, fără să se lovească de privirea aia goală ca sticla de bere, la doi litri, pe care o găsea sistematic în fiecare duminică dimineața, lipită de piciorul mesei din bucătărie. Dar mai ales, să aibă cu ce să-și ocupe gândurile când auzea serile, cheia în ușă, și-l vedea intrând în hol, aprinzând lumina și astupând cu un oftat prelung orice încercare a ei de-a cere orice. Uneori se întreba dacă-l mai iubește așa fragil și obosit cum părea, dar apoi se lua cu altele, amânând de fiecare dată răspunsul. Alteori știa că-l iubește și atunci tristețea era încă și mai mare.


Și al tău ce mai face?, întrebau fetele de pe facebook și ei îi venea să răspundă sec habar n-am, pentru că așa și era. Doar că-i era rușine să spună o asemenea enormitate, de parcă ea singură era responsabilă cu fericirea din casă, așa cum el era responsabil cu schimbatul becurilor. Numai că alea nu se ardeau zilnic. Așa că povestea cum e foarte obosit pentru că muncește enorm, dar din păcate nimeni nu vede, așa că banii sunt mai puțini decât ar trebui. Dar el merită, el e cel mai bun, spunea ea acolo, pe facebook, de parcă rolul ei era să-l apere și atât. De parcă era copil, nu bărbat. Bărbat fusese mai demult, pe vremea când și ea era femeie. Pe vremea când se temea de mâini pe cur, nu de colici, iar el nu se temea de nimic.

Apoi, într-o zi, s-a întâmplat ceva. Tocmai se întorceau acasă și exact când au deschis ușa de la bloc, puștiul ăla de se mutase de curând la trei era acolo și l-au văzut amândoi cum și-a aruncat chiștocul în nasul lor, pe scară, înainte să o ia în sus, urcând treptele două câte două. Atunci ea a tăcut și aproape că s-a dat un pas în spate, lăsându-l pe el să facă ce trebuie, să facă scandal, să o apere de mizeria pe care vecinii o făceau, cu nonșalanță, în părțile comune. Doar că el a mormăit ceva de genul "nu prea e frumos, măi Octavian" și apoi a tăcut și a chemat liftul. Ii e frică, se cacă pe el de frică, și-a zis Sanda, în minte, iar gândul ăsta a făcut-o să-și strângă buzele a dezgust. De unde mama mă-sii știi cum îl cheamă?, l-a întrebat cu răutate și el a dat din umeri și a spus ceva la modul nu mai știu sau de pe cutia de scrisori.

Oricum ea nu mai auzea. În momentul ăla îl vedea doar pe el așa mic și neajutorat, așteptând cuminte liftul care urma să-l lase în fața unei uși pe care avea să o împingă cu un oftat. Atunci s-a decis. Va face din el bărbatul la care visase în tinerețe. Ăla adevărat. Ăla plin de mușchi la care bălesc femeile când li s-a acrit de atâtea schimburi de idei. Ăla care atunci când va merge lângă ea va arăta suficient de tânăr cât să n-o dea de gol și suficient de bine cât să o facă mândră. Așa că de ziua lui i-a cumpărat un abonament la sală. A înlocuit pâinicile cu susan de la Mega cu un fel de scovergi din făină integrală, a fiert mazăre în loc de cartofi, l-a pus să-și bea cafeaua fără zahăr și i-a lăsat pe canapea, lângă telecomandă, un set de gantere. Îi spunea că toate astea sunt pentru el, pentru binele lui, că-l ajută să-i scadă colesterolul prost și să i-l crească pe ăla bun, că este important să fie sănătos, că au un copil de crescut. Își muta privirea de la burta lui la bicepși și dacă ar fi putut, mai că ar fi scos centimetrul rămas de la bunică-sa să-l măsoare și să vadă cum merge treaba. In timpul ăsta, el nu zicea nimic. Mânca ce-i punea ea în față, mergea la sală de două ori pe săptămână și se antrena cu ganterele cinci minute, în fiecare dimineață, convins fiind că prin sport își oxigenează celulele și se ferește de cancer.

Mai nou, când se ducea la mall, Sanda nu mai cumpăra doar pentru fiică-sa, ci-i lua și lui un tricou, două, acolo, că pe undeva simțea că merită și parcă și-l dorea iarăși frumos, ca atunci când venea s-o vadă în camera ei, din Obor. Când mergeau împreună duminica, la piață, îl apuca de braț și se lipea toată de el, doar ca să-i simtă mușchiul încordându-se de la sacoșe. Era sexi așa cum era acum și când au  întrebat-o fetele, într-o dimineață, pe facebook, ce mai face, a mințit și a spus că tocmai ce avusese o noapte cu vise umede, doar pentru că, dintr-o dată, i se părea iar posibil. Apoi, într-o seară, cât fierbea mazărea, a intrat în sufragerie, l-a văzut dormind pe canapea, în aceeași poziție cu care se obișnuise deja - genunchii la piept și palmele împreunate, sub obraz,  și a simțit o nevoie aproape dureroasă să se întindă lângă el. Apoi, a rămas așa. N-a zis nimic. N-a făcut nimic. A stat și a așteptat să se întâmple ceva. Cinci minute, zece minute. Nimic. Când a început să miroasă a ars, s-a ridicat încet, l-a învelit cu o pătură care zăcea pe un braț de fotoliu, s-a dus la bucătărie, a aruncat mazărea ce se prinsese de fundul oalei și a decis să facă niște cartofi prăjiți. Și toată lumea a părut fericită.

                                                       credit photo Eilin Sonas Aceron

Ceartă-te cu mine! Așa îmi venea să-ți strig de fiecare dată când tonul vocii tale devenea dur, ca de beton, iar cuvintele se aranjau parcă în formă de cuțit, tăind dintr-o singură respirație firul discuției ce dădea să ne unească. Gata! te auzeam spunând, ca și cum tu singur ai fi decis când începe și când se sfârșește vorba, după care îmi întorceai spatele și plecai să te trântești undeva - pe canapea sau în dormitor- punându-te la adăpost de mine și de inutilitatea spuselor mele. Și la ce servește toată vorbăria asta? întrebai și eu aș fi vrut să-ți spun că îmi folosește mie ca să te țin acolo, pe loc, de nervi dacă nu de drag, provocându-te să stai cu mine, măcar din obligație sau din politețe, dacă nu de plăcere. Dar nu ziceam nimic. Cum aș fi putut să scot pe gură asemenea enormitate? Asta-i culmea!, parcă te și aud. N-ai și tu o prietenă să vorbești cu ea?, așa mi-ai fi spus și eu, dacă aș fi putut, ți-aș fi urlat păi, nu, că din cauza ta, am renunțat la toate! Dar n-o făceam, ci mă apucam să tac câteva secunde și-apoi, în loc de adevăr,  începeam să-ți scuip în față, venin. Puroi. 

De undeva, din străfundurile minții mele, amintirile și resentimentele urcau precum niște acrobați pe funie, până se găseau la adăpost, în gură și de-acolo, înmuiate într-o salivă acidă și rea, se năpusteau asupra ta. In astfel de momente speram să te văd chircit de durere, sângerând acolo, pe gresia din bucătărie, cu rănile la vedere, în timp ce vorbele mele îți intrau în piele precum cuiele înroșite. Era ceva extrem de satisfăcător în a te răni, poate pentru că durerea ta era dovada că mă iubești. Poate că așa eram noi făcuți să funcționăm, nu împreună, ci cumva, căutând iubire în reacțiile disperate ale celuilalt de a supraviețui. 

Mie nu-mi era frică de scandal, ție da. Il găseai indecent, de parcă furia mea ar fi fost ceva scârbos, ca o  flegmă pe care aș fi aruncat-o acolo, la picioarele tale, așteptând să pui și tu partea ta de scuipat și să ne uităm împreună cum crește mizeria acolo, sub ochii noștri. Aș fi șters, să știi. La sfârșit, aș fi șters, și nici măcar nu ți-aș fi cerut să mă ajuți. Dar, nu. Ori de câte ori ajungeam să ne contrazicem, vocea ta se făcea tunet și de-acolo, de sus, cădea cu totul peste mine. Gata, am  încheiat aici, ziceai și continuai, fără să te mai uiți la mine : nu am chef să mă cert cu tine. De parcă nu meritam cearta ta. Tu nu ești tata, îmi venea să-ți strig, deși știam că era o minciună. Toți sunteți tata la un moment dat, așa cum toate suntem mama. Când se supăra, tata se făcea mare, iar ochii îi deveneau tulburi, în timp ce gura i se usca și lăsa salivă la vedere, ca un fel de spumă. De-aici, probabil, și vorba aia. De la tata. Pe vremea aia, eu nu ziceam nimic. Doar stăteam și urmăream când ochii tatei își recăpătau culoare și vârful limbii ieșea și umezea buzele crăpate de-acum de uscăciune și nervi. Abia atunci dădeam drumul la aer.

Nu te mai purta cu mine de parcă aș fi copil!, îți spuneam și încercam să te apuc și să te țin pe loc, să ne certăm de parcă puterile noastre ar fi fost egale. Pentru tine, nu erau. O știam. O simțeam în privirea ta undeva, peste mine, în felul în care îmi aruncai două-trei vorbe, ca niște firimituri și apoi te dădeai câțiva pași în spate nu ca să te ferești, ci ca să ai o perspectivă mai bună. O vedeam în felul în care te întorceai spre mine și-mi spuneai, zâmbind, bravo sau cum vrei tu, iar eu tot ce auzeam era du-te naibii de proastă!

De la o vreme însă, nu ne mai certăm. Să tot fie vreo săptămână. Nu știu dacă ai observat. M-a sunat, într-o seară, Lili. O știi, prietena mea din copilărie. Aia roșcată, despre care ai zis că are cracii până-n gât și cu care, după aia, n-am vrut să ne mai vedem. Dar acum, că s-a mai îngrășat și ea (am văzut poza pe facebook), am ieșit împreună, la mall, la o cafea. A fost bine. Am râs. Am vorbit de tine. Și de-al ei și-am râs. Când m-am întors, m-ai întrebat de ce naiba am stat așa de târziu că cică te-ai îngrijorat, dar eram obosită și n-am avut chef să răspund sau să ne certăm. Așa că ți-am zis gata și vorbele mele au tăiat ca un cuțit, firul discuției ce ne unea altădată. 

E plin de dude pe strada Theodor Aman. Cheaguri vegetale, cu gust acrișor. Mai ales alea mai necoapte. Vezi pe unde calci! Așa îți spun. De parcă ai fi proastă. Sau oarbă. Sau mică. De parcă dudele ar fi vii. Tu mergi înainte. Nici măcar nu te uiți la mine. De parcă ai fi surdă. Sau eu, mută. Sau moartă. Nu mai știu dacă suntem certate. Parcă nu. Aș putea să te întreb: auzi, ne-am ciondănit cumva azi? Nu o fac. Tac și grăbesc pasul să te ajung. Dudele zemuiesc ca niște bube sparte. Calc pe ele. Mi-ar plăcea să facă poc. Să se audă ceva de sub picioarele mele. Orice. E mult prea multă liniște. Tu te-ai oprit la semafor. Dacă aș vrea, aș putea să te ajung. Să te ating. Să te apuc. Să te trag de mână. Sau de păr. Să-ți fac rău. Să țip la tine. Cum îndrăznești să-mi întorci spatele? Măi, fetițo, cine te crezi?

Din spate, părul tău pare verde. Am avut odată șuvițe verzi. Verzi ca iarba, ca dudele necoapte. I-am zis Elenei: vopsește! Ce culoare vrei, doar vopsește! Era important să schimb în ziua aia. Să mă schimb. Era tare important. Apoi, am ajuns acasă și am plâns. Știi de ce? Pentru că nu-mi place verdele! Urăsc verdele. Eu voiam altceva. Nu știu să spun ce. Altceva. Nu voiam să fiu ca în cântecul ăla. Știi tu, ăla cu fata verde. Nu-mi mai place cântecul ăla. Eram la munte, cu clasa. Și era acolo unul, Bădilă. Așa-l chema. Dansam cu lumina stinsă. Și el mi-a băgat mâna-ntre picioare. Așa, pur și simplu. Pe versul ăla cu mieii. Nu zicea nimic. Doar mă lipea de el. Acum e în Canada. L-am găsit pe facebook. Mi-a dat un like la poză de profil. Aia cu noi în Thassos. Aia care îi plăcea lui taică-tu. Doamne, ce mică erai! Iar eu, ce slabă! M-am bucurat că l-am regăsit. De Bădilă, spun. Am și vorbit un pic. Prostii, nu cine știe ce. D-astea, de oameni mari. Deși, eu mă simțeam ca-n liceu. I-a plăcut poza. Cică nu m-am schimbat. Pe naiba, nu m-am schimbat! Mințea, fir-ar el să fie, mințea! Așa, și?! Mare chestie făcea el! O tâmpenie asta cu să nu minți! E așa de bine să minți! Așa de bine! Nu mă crezi, dar las'...o să vezi tu...mai vorbim noi.

Te-am ajuns din urmă. Părul tău e lung, până la umeri. Rămân la semafor, lângă tine. Caut din priviri numele străzii din dreapta. Ne-am rătăcit. Trebuia să ajungem în altă parte. Pe strada...nu mai știu. Aveam adresa în buzunar. Nu e. Găsesc doar o monedă de cincizeci de bani. O întind către tine. O vrei? Ca și cum cincizeci de bani ar ajuta. Nu răspunzi. Abia dacă te aud respirând. Nu știu dacă mă urăști. Probabil că nu. Dar așa se simte. Deși ți-am explicat. Dar probabil că n-ai înțeles nimic. Eu o iubesc pe bunica! Așa ai strigat. Bunicile sunt cele mai bune mame. Cele mai bune din lume. Știi de ce? Pentru că ele nu mai sunt femei. Gata. Ele au terminat cu asta. Pentru ele e simplu. Ele pot să fie și grase. Și urâte. Ele pot să fie cum vor. Nici n-au nevoie de facebook. Sau de WhatsApp. Pot să iubească și pe fix.

Mă uit la ceas. Am întârziat. Aveam programare la dentist. O făcusem de acum o săptămână. Și acum nu știu să ajung. Imi vine să plâng. In ultima vreme, plâng foarte ușor. Nu știu dacă ai observat. Dacă cineva a observat. Mi-a zis-o și Bădila. I-am povestit. Intr-o seară, după ce v-ați culcat. Și tu și taică-tu. M-a întrebat direct: ești fericită? Și eu am tăcut. Și apoi m-a bușit plânsul. I-am scris: m-ai făcut să plâng. Și el a zis: de ce? Nu știu, am răspuns. De atunci tot vorbim. N-a zis nimic de seara aia. Probabil că nici nu-și amintește. Nici eu n-am zis nimic. Eram fraieră pe vremea aia. Și virgină. Ascultam Phoenix pe vremea aia.

Te apuc de mână și te trag după mine. Ai găsit adresa? întrebi. Nu, o s-o găsesc. Hai mai repede, zic. Mai repede! Aproape că alergăm. Aproape. Trotuarul e murdar și lipicios. Vreau să plec de acolo. Să plec de pe strada Theodor Aman. Să nu mai văd dude. Să nu mai calc pe ele. Să nu mă mai gândesc. Caut blocul din priviri. Are un salon de masaj la parter. Sau așa ceva. Moneda îmi scapă din mână. Dai să te apleci după ea. Las-o, îți spun. Las-o! Trebuia să fi luat un taxi! Trebuia să-i fi spus că sunt fericită.

Te apleci și culegi moneda de pe jos. O bagi în buzunar. Nu-ți pasă. Deloc nu-ți pasă. Mă uit la tine și în lumina aia, pare că zâmbești. Mă gândesc că tu nici nu știi versul ăla cu mieii. Nimic nu știi! Am ajuns. Te apuc de cot și te împing înainte. Am tălpile murdare, ca de sânge închegat. Iar părul tău e verde.

                                                                 sursă foto aici