Nu vreau să comentez. Sau să critic, deşi probabil că o voi face. Dar abia la sfârşit, după ce vă voi povesti şi vouă cum au stat lucrurile. Asta ca să puteţi să vă daţi şi voi cu părerea. Să nu ziceţi că sunt cârcotaşă, deşi poate că sunt. Dar sunt mă-sa, aşa că e normal să cârcotesc şi să bodogăn dacă cineva face ceva cu copilul meu fără să mă întrebe.

Ana vine din excursie, după o zi şi-o noapte departe de casă. După pupături, îmbrăţisări, câţiva ce dor mi-a fost de tine şi alţi câţiva de ce foame îmi e, trecem la capitolul descusut copilul cât încă se mai lasă.

- Pe unde aţi fost?
- Păi, la Ploieşti, la Muzeul Ceasurilor şi la Casa lui Caragiale şi apoi la Mănăstirea Suzana şi la Mănăstirea Cheia şi la Mănăstirea Zamfira şi la Mănăstirea Ghighiu.
- Mda, şi aţi aflat câte ceva despre toate mănăstirile astea?
- Nu, dar doamna ne-a aşezat în şir indian şi ne-a pus să pupăm icoanele. Doar că eu m-am prefăcut, e grav?

Păi, hai să vă întreb şi pe voi. Oare e grav că excursia de la Cheia s-a transformat într-un fel de circuit ecumenic în Postul Paştelui? Oare e grav că şcoala nu vrea să înţeleagă cu niciun chip că rolul ei nu este să propovăduiască, ci să educe? Oare e grav că învăţătoarea nu înţelege că este dreptul meu de părinte să-mi las copilul să se apropie de cele sfinte aşa cum simte el? Oare e grav că eu nu-mi încurajez copilul să pupe icoane pentru că nu consider nimic sfânt în acest gest? Oare e grav că atunci când îmi trimit copilul în excursie mi se pare normal şi obligatoriu să ştiu tot ceea ce va face şi ce i se va cere? Oare e grav că m-am văzut obligată să scot din buzunar 35 de lei pentru patru cărţi poştale cu cele patru mănăstiri şi un magnet religios pe care doamna a hotărât să le cumpere tuturor copiilor pe post de suveniruri, deşi nimeni nu a cerut nimic? Oare e grav că Ana şi colega ei au fost date afară dintr-una dintre mănăstiri drept pedeapsă că au vorbit?

Până să-mi răspundeţi voi, să vă spun ce cred eu. Cred că ar trebui ca fiecare dintre noi să-şi vadă de treaba lui. Nu e treaba ta, dragă şcoală românească şi nici a dumneavoastră, stimate cadre didactice, să hotărâţi cum ar trebui să-i fac educaţie religioasă copilului meu. Faptul că l-am lăsat cu voi în excursie nu vă dă dreptul să faceţi ce doriţi cu el. Sigur, puteţi să-i daţi de ales: dacă vrei să pupi icoana, pup-o, dacă nu, nu! Dar aşa, tot ce aţi obţinut a fost să-l constrângeţi să se prefacă. Şi nu, nu vreau să avem o discuţie despre felul în care am ales eu să mă apropii de Dumnezeu, pentru că nu sunt obligată să mă justific sau să dau explicaţii. Hai, mai bine, dragă şcoală, să ne vedem fiecare de treaba ei. Tu rămâi cu învăţatul şi eu cu educatul. Hm, ce zici, still friends?

Gata, am îmbătrânit. Oficial. Nu vă grăbiți să treceți peste restul postării și să vă repeziți să-mi urați toate cele bune și la mulți ani fericiți, că nu despre asta e vorba. Nu, nu e ziua mea. Doar că, ieșind aseară cu consortul în Centrul Vechi din motive de home alone și copil plecat în excursie, m-am simțit ca o babă. Sau ca un alien. Sau ca un strămoș care s-a rătăcit și a ajuns în altă epocă. Nu vă lăsați înșelați de aparențe, de trecătorii ce la prima vedere par normali și de ferestrele luminate ale barurilor și cafenelelor de pe Lipscani. Sunt făcute doar să vă atragă înăuntru. Acolo unde, printre dâre de fum și lumini colorate, zace el, Necuratul. Prințul tenebrelor, regele decibelilor.

Totul începe cu o plimbare mână-n mână pe străzile înguste și șerpuitoare, luminate difuz de felinare prăfuite. Te uiți în stânga, în dreapta, ăsta nu e bun că pare de fițe, nici ăsta că e full, aici s-a format deja un cumulus de fum, aici e prea beznă, aici prea gol... ia uite, hai aici! Dacă te uiți pe geam, lucrurile par potolite. Câteva mese, multe fotografii pe pereți, pahare de cocktail goale, oameni îmbrăcați normal. Prinzi curaj și deschizi ușa. Pute rău a țigară? Pute, dar suportabil. După două țigări de-ale noastre, poate nu mai simțim așa de tare. Lucrurile însă încep să o ia la vale în momentul în care vrei să faci un pipi.
- Unde e toaleta?
- Jos, în club.

Emoţionată? Hmm, un pic. Stresată? Mda, oarecum. Fericită? Hai să zicem că mă bucur pentru piesa de teatru pe care merg s-o văd diseară şi pentru barul de după, unde sigur vom ateriza de dragul libertăţii de altădată. Oare de când nu am mai ieşit doar noi doi în oraş?! Păi, să tot fie vreo...zece luni?! Mamăăă, chiar că e mult!

Atunci, am stabilit. Mergem la teatru, ne oprim la o pizza şi apoi direct în Centrul Vechi, la o bere sau un gin. Ba nu, mai bine îmi iau un Mojito. La Hanul cu Tei, unde au un rom super bun. Nu din ăla ieftin din care nu înţelegi nimic. Bun, am stabilit. Asta vom face cât timp ea e în excursie cu şcoala.

Ultima dată când a plecat era la grădiniţă. Dar atunci era mică, era cu Adina şi Adina avea grijă şi îi alinta şi le citea poveşti la culcare şi chiar a dormit în pat cu ea. Acum e mare. Şi valiza e mai mare. Cea mai mare din clasă, că într-una mai mică nu a încăput Pufi. Şi fără Pufi cel pufos, eu nu pot să dorm bine! Aşa că l-am înghesuit printre haine şi biscuiţi. I-am dosit un pachet întreg în bagaj să aibă ceva de ronţăit dacă nu-i place mâncarea de la restaurant. I-am făcut şi o listă cu toate lucrurile din valiză, să poată verifica dacă şi-a luat tot din cameră, la întoarcere. Şi în josul listei, chiar sub papuci de casă, i-am scris un te iubesc. Atât. Nu i-am scris nici că mi-e dor şi nici că sunt emoţionată şi stresată. Dar sunt. Voi bea diseară pentru asta!

Da, recunosc, sunt curioasă. Nu mă pot împiedica să nu-mi răsucesc capul în toate părţile, ţinându-l în cele mai nenaturale poziţii pentru a vedea ce cărţi mai citesc oamenii prin autobuze sau metrouri. Pentru că, să ştiţi, oamenii citesc! Lucrurile sunt relativ simple cu ziarele de tip Libertatea sau Click. În cazul acesta, titlurile sunt suficient de mari şi de bolduite, iar silicoanele, uriaşe, pentru a se vedea până hăt departe. Iar de când cu reclama de la televizor, călătorii au devenit extrem de generoşi şi se dau chiar mai aproape de tine, să vă puteţi bucura împreună de implanturi şi divorţuri.

Trecem acum la cărţi. Şi aici începe dilema mea. O să-i exclud din start pe cei cu Kindle, pe studenţii în sesiune, pe copiii cu Toboclick sau pe cititorii de romane marca Humanitas, Polirom, Curtea Veche sau altele în genul ăsta. Ei nu prezintă obiectul meu de studiu. În schimb, ceilalţi, da! Ceilalţi mă atrag ca un magnet cu cărţuliile lor despre fericire, karme, chakre, lumini şi umbre, corpuri energetice, centrii universali şi alte kama sutre d-astea.

Își scutură nărăvaș buclele aurii și dă să-mi smulgă cartea din mână. Rămâne însă cu două degete întinse în aer și cu o privire agățată undeva între iarbă și cer. Brusc, se întoarce pe călcâie și o rupe la fugă spre șoseaua care mărginește bucata de pajiște plină de copii.
- Sorinaaa, Sorinaaa! strigă sora mai mare în timp ce aleargă cu sufletul la gură să o prindă din urmă.
Copila nu se oprește. Nici măcar nu întoarce capul, ca și cum vocile celor din jur nu ar exista. Și poate că în lumea ei nici măcar nu există. 

Frații mai mari o alintă Soare. Adevărul e că seamănă cu unul, cu părul ei blond ce se desparte în șuvițe rebele ca niște raze care curg spre pământ. Are 5 ani. Nu merge la grădiniță. Nici nu vorbește. Îngăimă cuvinte ciudate venind parcă dintr-o limbă moartă. 
- Am fost cu ea la dispensar și doctora de acolo a controlat-o în urechi și mi-a zis ca aude bine. Dar, așa e ea, mai înceată, ce să-i fac?! zice mama, în timp ce încearcă s-o țină pe Sorina de mână să nu fugă iar spre șosea. Sorina se zbate și țipă. 
- Na, că iar a apucat-o! se plânge mama și scapă un oftat de neputință și resemnare.

Sorina suferă de autism. Asta o știu eu. Eu cea din București, cea care a citit și care a întâlnit deja copii suferind de astfel de tulburări comportamentale. Eu, cea cu acces la informație. Dar acolo, la mine la țară, autismul nu există. Există doar oameni normali și oameni cu probleme la cap. Oameni care ajung să fie izolați,  uitați, stigmatizați, evitați și într-un final, abandonați.
Sorina va ajunge unul dintre ei dacă lucrurile nu se pun în mișcare. Sorina are nevoie doar de o mână pe care să o apuce. Dacă îi întinzi două degete, știe să le strângă bine. Le apucă instinctiv, cu forță și le ține bine, în palma ei mică. Dar două degete nu ajung pentru a scoate un copil din lumea lui. Dintr-o lume despre care noi, ceilalți, nu știm nimic. Nici măcar dacă îi e prietenoasă.

Astăzi, 2 aprilie, de Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului, organizațiile FEDRA (Federația pentru Drepturi și Resurse pentru Persoanele cu Tulburări în Spectru Autist) organizează o serie de manifestații menite să atragă atenția factorilor de decizie asupra problemelor și nevoilor comunității persoanelor cu autism. Astfel, 19 clădiri importante din țară printre care Palatul Parlamentului, Guvernul României sau Teatrul Național București vor fi iluminate în albastru, aliniindu-se astfel campaniei internaționale "Light It Up Blue". Părinții de copii cu autism vor depune cereri de emigrare la ambasade, pentru a protesta împotriva lipsei de perspective din România pentru copiii lor. Mii de persoane sunt așteptate la mitinguri și marșuri de conștientizare. 

De asemenea, mâine, 3 aprilie, la Palatul Parlamentului va avea loc conferința internațională "Modele de succes în abordarea integrată a serviciilor pentru diagnosticarea, intervenția recuperării funcționalității, integrarea socială, educațională și profesională a persoanelor cu tulburări de spectru autist".

- Unde mergem? zice.
- În Herăstrău, la o cafenea. Tu vorbeşti despre plante şi seminţe, eu vorbesc despre tine.
- Şi-mi iei şi-un suc?
- Iau şi suc.

I-am luat şi suc. De mere, de la bar, că cel gălbui oferit de organizatori nu i-a plăcut. Dar i-a plăcut foarte mult de Mara (din păcate nu m-am lămurit a cui fetiţă era) şi de dl Mugur Pop, care a reuşit cu trei seminţe, o lupă, nişte plăntuţe, câteva poze şi multă răbdare să ţină nemişcată o gloată de pitici ce în prezenţa noastră se dovedeau obositor de turbulenţi, de parcă erau băgaţi în priză. Ei bine, dacă aveţi vreun astfel de copil prin casă şi nu ştiţi ce să faceţi cu el, aflaţi că Asociaţia Descoperă Natura, împreună cu Dacia Plant şi Foto Union organizează până pe 6 aprilie, cu ocazia săptămânii Şcoala Altfel, un atelier despre fascinanta lume a plantelor.


Hai mamă, sus mâna, că ştii! (în dreapta Anei o vedeţi pe Mara; cine o revendică să ştim şi noi?!)

Să nu vă aud că spuneţi las' dom'ne că al meu e mare şi ştie toate astea sau că el e cu bakuganii şi nu cu seminţele! Ia lăsaţi-l săptămâna asta în cafeneaua Tête-à-Tête din Herăstrău, oricând vreţi voi între 10h şi 16h, şi o să-l vedeţi cum se dă pe brazdă şi începe să turuie despre botanizare, seminţe, răsaduri, despre cum creşte o plantă, despre cum se îngrijeşte. Dacă vreţi să ştiţi mai multe despre eveniment, sau dacă nu aţi înţeles nimic din ce v-am povestit eu, atunci duceţi-vă la cei de la Foto Union unde totul e foarte clar. Apropo, ador poza asta, vă mulţumesc frumos pentru ea:

Ce te râzi, fată?

Dacă vă întrebaţi ce am făcut eu cât fie-mea se agita cu mâna pe sus prin faţa ochilor dl Pop (am observat că de când e la şcoală, ea nu mai vorbeşte cu adulţii decât după ce ridică două degete; horror!), ei bine am socializat. Mamăăăă şi ce bine a fost! Să te trambalezi cu o cafea în mână, când afară la soare, când înăuntru la răcoare şi să turui şi să turui. Şi încă o gură de cafea şi un hahahaha şi un hihihi şi un ia uite-te pe cine văd şi un vaaai, ce bine îmi pare să te cunosc şi un doamne, ce scump e ăsta mic şi la sfârşit parcă ai vrea să mai poţi trage de cafeaua aia şi de vreo câteva mame responsabile care din motive de copii mici sau bolnavi trebuie să plece şi să mai stai un pic, doar un pic. Că doar e duminică! Şi miroase a primăvară şi copilul aleargă pe alei, în braţe cu un pui de coacăz pe care l-a primit cadou. O să-l planteze la ţară, ca acum ştie cum.

Unul e al nostru!