La Muzeul satului, cu fetele mele, Ana şi mama- cea din urmă urmând să aibă grijă de cea dintâi cât timp îmi fac eu treaba pe acolo. Dacă vă întrebaţi ce treabă aş putea avea, ei bine mă duc să vorbesc cu Păcală. Fără glumă.

Anul ăsta a decis să-şi sărbătorească ziua cu public. Fără tort sau lumânări, dar cu mulţi invitaţi, cu muzică de fanfară (cică vor veni chiar cei de la Zece prăjini), cu concursuri de bătut covoare şi aruncat cu căciula, cu ateliere pentru pitici, cu cei de la Zurli care vin cu Fata babei şi fata moşneagului, cu cântece şi dansuri şi multe, multe păcăleli.

Ba cică ar fi şi o pălărie uriaşă pe care publicul e invitat să o caute şi cu care organizatorii ar fi vrut iniţial să doboare recordul de cea mai mare pălărie din lume.

Chiar dacă ăştia de la meteo au anunţat ploaie şi niscaiva vânt, eu tot mă duc. Deci, duminică, 1 aprilie, cândva între 10h şi 18h, mă duc să dau o raită pe la Muzeu. Dacă veniţi, mă găsiţi acolo. Dacă nu, promit să pun poze. Sper să fie fain şi nu doar o glumă bună.

Am două veşti. Una bună şi una proastă. Cu care să încep? Hai cu aia proastă, pe principiul cele rele să se spele. Am făcut otită. Nu doare nimic, doar că urechea stângă e moartă. S-a înfundat cu totul şi am o senzaţie neplăcută ca şi cum aş sta cu capul sub apă și valuri mici mi s-ar sparge de timpan.  Dacă e vreun doctor printre voi ce poate să-mi dea un sfat, altul decât mersul la ORL unde pun pariu că îmi vor face cinste cu o rinoscopie, îi rămân recunoscătoare. Cel mai tare apreciez sfaturile de genul stai liniştită am păţit-o şi eu şi trece de la sine în câteva zile.

Şi acum vestea bună. Am trecut în etapa a doua la concursul RoBlogFest!!! Sunt super încântată că am rămas printre cei 12 selecționați, mai ales că sincer, nu-mi făceam prea mari iluzii să fiu băgată în seamă.  Dar am fost şi vă mulțumesc frumos pentru voturi şi sunt bucuroasă să vă ştiu pe aproape. Foarte bucuroasă!

Şi acum să vă spun şi ce vreau la schimb, că doar nu credeaţi că vă mulțumesc aşa, pe degeaba. Păi aş vrea să mă votați încă o dată, pentru faza a doua de votare. Timp mai aveţi, că votul se încheie pe 3 aprilie. Ştiu că sunt pe o listă cu nume importante, ştiu că aveţi de unde alege,  dar înainte de a vota, gândiți-vă că eu am ceva ce restul n-are: otită! Ca de obicei, găsiţi banner-ul în dreapta.

Intră la capitolul datoriilor de onoare. Genul de treburi la care te gândeşti cu zile înainte, pe care le planifici din timp, pentru care tragi aer în piept, te îmbărbătezi singură în oglindă, te plângi de ele oricui se arată dispus să te asculte şi care ţin uneori trei zile şi trei nopţi, ca nunţile din poveşti.

Şi poate lucrurile nu ar fi atât de dramatice dacă nu ar exista el, copilul. O fiinţă mică şi inofensivă în aparenţă, cu zâmbet drăgălaş şi privire inocentă, care are darul de a umple casa cu maldăre de lucruri şi lucruşoare, mai mici sau mai mari, mai colorate sau mai terne, mai funcţionale sau mai stricate, mai plăsticoase sau mai catifelate, cu blăniţă sau fără, cu roţi, cu zimţi, cu mâner, de tras, de împins, de pus pe masă sau de vârât sub pat. OK, toate astea sunt lucrurile de care nu vă puteţi atinge. Pentru că indiferent cât de numeroase şi aparent inutile sunt ele, copilul nu vrea să renunţe la nimic. Iar dacă o face, obiectul trebuie musai înlocuit rapid, de preferat cu unul la fel, dar mult mai mare. Şi care eventual face şi zgomot.

Dar există şi obiectele de care vă puteţi atinge fără teamă, cele pe care le puteţi da liniştiţi, dar pe care vă încăpăţânaţi să le duceţi în pod sau pivniţă, că nu se ştie niciodată când va fi nevoie de ele, cele care vă mobilează fără rost holul sau bucătăria, cele nici prea noi pentru a fi vândute, dar nici prea vechi pentru a fi aruncate. Ce să faci cu toate astea? Păi să le duci la bazarul lui cichirichi. O idee super faină a unei mămici la fel de faine. Principiul este similar cu cel al unei consignaţii: duci ce nu-ţi mai trebuie şi-ţi recuperezi o parte din investiţie. Sau cumperi ce-ţi trebuie la un preţ mai bun decât cel de pe piaţă. Singura condiţie este ca lucrurile să fie în stare bună.

Şi acum, dragă bicicletă mică şi roşie şi tu, drag cântar de bebeluş şi voi cizmuliţe îmblănite şi tu hăinuţă nepurtată, păzeaaaa! Iar voi, dragi pantofiori de la Ortopedia sau Ortopedica, whatever, vă rog să rezistaţi încă un pic pe raft, în Obor, că voi veni în curând să vă cumpăr.

Cu drag,
Mama Anei

La Arcade sunt arcade. Şi sunt şi mese de fier forjat ce stau cuminţi afară, pe Smârdan, şi-şi aşteaptă clienţii ce urcă domol către inima centrului vechi. Sunt şi două sau trei trepte ce urcă din stradă către interiorul cu pereţi de cărămidă, reci ca un caffé frappé şi care închid între ei o cameră cu aer de altădată - cu mese la care te poţi aşeza pe o banchetă acoperită cu pernă moale şi roz, cu gramofon, cu ziare şi reviste, cu poze şi  muzică italiană ce are mai degrabă legătură cu meniul decât cu atmosfera. Miroase un pic a Paris aici, doar un pic, cât să te facă să închizi ochii, să deschizi meniul, să sari peste preţuri, să alegi şi să spui: et puis merde, o să iau ce-mi place!

Mie mi-a plăcut un frappé cu vanilie, servit în pahar cu picior şi cu pereţii înveliţi în ciocolată, cu multă frişcă şi cu două paie. Ana şi-a ales un cocktail de căpşuni, rodie şi lămâie verde. Ar mai fi vrut şi o plăcintă cu mere şi caramel, dar n-a mai putut. Dacă ar fi fost prânz şi nu dimineaţă şi dacă ne-ar fi fost foame şi nu doar sete, probabil că ne-am fi luat şi o salată mare cu muşchi de vită şi gorgonzola, sau poate nişte ciuperci gratinate cu mozzarela sau un sandwich cu prosciuto şi cartofi sau tortellini al forno, sau... dar nu, nu ne era foame. Nici după ce eu am citit de 3 ori meniul, de două ori în gând şi o dată cu voce tare, să audă şi Ana şi împreună ne-am uitat la toată lumea în farfurie să vedem ce ne-am fi luat dacă ne-ar fi prins prânzul la Arcade.

Dar nu ne-a prins. Era abia 11h30 şi eu şi fie-mea zăceam la o masă cu canapea şi pernă roz, în centrul vechi, duminică dimineaţă când mai era atât de mult până luni şi doar două ore până ni s-ar fi făcut foame.

Oare care era mai frumoasă? Cămaşa bleu cu buzunare roz în formă de inimioară sau bluziţa albă cu buline roşii? I-am pus cămaşa, a făcut o piruetă, şi-a pus o bentiţă cu buline. Parcă totuşi bluziţa era mai potrivită. Mă învârteam în jurul ei, îi aranjam câte o cută, un fir de păr răzleţ din bretonul un pic cam lung. Ar trebui să o mai tund, mă gândeam în timp ce inima o luase razna. Am emoţii, îmi spuneam şi încercam să le ascund, să le îndes în buzunarele cămăşii bleu azvârlită pe pat. Na, rămâneţi aici acasă, şi am închis repede uşa să nu cumva să iasă din buzunarele în formă de inimioară şi să se ascundă după bulinele roşii care veneau cu noi.

Am ajuns prea devreme. Ne-am învârtit încă vreun sfert de oră pe străzi. Ana ţopăia în toate părţile, se lovea de trecători, vorbea mult, prea mult, firele din breton începuseră să-i iasă de sub bentiţa cu buline pe care i-o uitasem pe cap.

Apoi, am intrat. Abia când am completat fişa mi-am dat seama că mâna îmi tremura. Ana continua să ţopăie şi obrajii ei începuseră să prindă culoarea bulinelor. Roz. Şi-a luat cuminte fişa, a intrat în sală. Părinţii sunt rugaţi să aştepte afară! Deci aşa se simte, mi-am zis şi brusc am început să regret cămaşa bleu cu buzunare. Era mai potrivită, măcar avea unde să-şi ţină un şerveţel! Deși bulinele sunt mai vesele, aşa, ca ea! Ca ea când a ieşit pe uşă, cu obrajii roz aprins:
- Am făcut bine!

Şi chiar a făcut. Şi dacă nu făcea, tot bine era. Că era doar un test de evaluare ca să vedem în ce grupă va fi. Şi va fi la începători. Că e mică. Doar emoțiile au fost mari.

De marţi, începe engleza la British Council. Wish her luck!

V-am mai spus vreodată cât sunt de atehnică? Sigur v-am mai spus, dar nu mai ştiu cu ce ocazie. Ştiu doar că este o moştenire genetică de la o mamă care s-a dus de curând la magazin să schimbe nişte baterii stricate, zicea ea, pentru că "amândouă sunt cu plus, duduie!"

Revenind la mine şi la defectele mele, incapacitatea mea de a pătrunde tainele a tot ceea ce e prevăzut cu butoane, a tot ceea ce merge din unul sau mai multe click-uri (la mine sunt întotdeauna mai multe), a tot ceea ce are ferestre deschise care ar trebui închise, a reuşit să provoace pe lângă exasperarea consortului şi riscul de a trece pe lângă diferite ocazii. Nu vă gândiți la reduceri, pentru alea am un al şaselea simţ.

Nu, e vorba de chestii de-astea de se zice că  ne fac viaţa mai frumoasă şi mai uşoară. Cum ar fi ediţia din acest an a Roblogfest. Un concurs de bloguri, unde am încăput la fix la categoria blog de părinţi. Păi da, m-am înscris. Dar am uitat să spun că m-am pus şi eu pe listă. Şi ar fi trebuit, că altfel degeaba m-am pus.

- Şi de ce te-ai înscris dacă ţii secret? mă întrebă B. astă seară cu aceeaşi expresie pe faţă ca atunci când îi cumpăr o bere şi uit s-o bag la frigider.

Na, că nu mai ţin secret. Acum ştiţi cu toţii şi v-am pus şi-un banner în dreapta ca să faceţi click pe el, dacă vreţi. (Însă trebuie să vă faceţi cont pe roblogfest pentru a vota, dacă nu aveţi deja.)

Nu ştiu de ce, dar am vrut să-mi aduc aminte de Ana pe la un an. Poate datorită primăverii, sau copilărimii din parc, sau poate unei fetiţe ce mergea încet, de mână cu mama ei, cu paşii ăia mici de copil ce abia a învăţat să păşească bine?

Habar nu am de ce mi-a dat prin minte să fac acest exerciţiu de memorie. Am încercat să închid ochii şi să mi-o amintesc pe Ana cea blondă, pe Ana din cărucior, pe Ana cu faţă de băieţel poznaş. Şi, deşi mintea mi se umplea de amintire, ea rămânea suspendată ca o picătură de apă prin care poţi vedea, dar care nu se sparge pentru a împroşca în jur.

Ana cea foarte mică a rămas în urmă, undeva unde abia pot să o mai simt. Am început s-o uit şi uneori aş vrea să iau picătura aninată de mintea mea, să o sparg şi să o beau ca pe o fiolă pentru răceală şi dureri de cap. Iar după aceea, să-mi iau un şezlong şi să mă aşez pe margine şi să mă bucur de şuvoiul ce se face de la toate picăturile cu amintiri ce se sparg cu zgomot la picioarele mele. Ana la o lună! Şi poc cade o picătură! Ana a zâmbit, poc din nou! Ana râde, Ana are un dinte, Ana merge de-a buşilea! Poc, poc, poc! Şi printre zgomot de picături, eu, pe şezlong, cu Ana de acum în braţe, cu mâinile pe urechile ei ca să nu se sperie de zgomotele din viaţa mea.

Mai am 3 ani şi vreo 3 luni şi fac 40. Poc!