La Arcade sunt arcade. Şi sunt şi mese de fier forjat ce stau cuminţi afară, pe Smârdan, şi-şi aşteaptă clienţii ce urcă domol către inima centrului vechi. Sunt şi două sau trei trepte ce urcă din stradă către interiorul cu pereţi de cărămidă, reci ca un caffé frappé şi care închid între ei o cameră cu aer de altădată - cu mese la care te poţi aşeza pe o banchetă acoperită cu pernă moale şi roz, cu gramofon, cu ziare şi reviste, cu poze şi  muzică italiană ce are mai degrabă legătură cu meniul decât cu atmosfera. Miroase un pic a Paris aici, doar un pic, cât să te facă să închizi ochii, să deschizi meniul, să sari peste preţuri, să alegi şi să spui: et puis merde, o să iau ce-mi place!

Mie mi-a plăcut un frappé cu vanilie, servit în pahar cu picior şi cu pereţii înveliţi în ciocolată, cu multă frişcă şi cu două paie. Ana şi-a ales un cocktail de căpşuni, rodie şi lămâie verde. Ar mai fi vrut şi o plăcintă cu mere şi caramel, dar n-a mai putut. Dacă ar fi fost prânz şi nu dimineaţă şi dacă ne-ar fi fost foame şi nu doar sete, probabil că ne-am fi luat şi o salată mare cu muşchi de vită şi gorgonzola, sau poate nişte ciuperci gratinate cu mozzarela sau un sandwich cu prosciuto şi cartofi sau tortellini al forno, sau... dar nu, nu ne era foame. Nici după ce eu am citit de 3 ori meniul, de două ori în gând şi o dată cu voce tare, să audă şi Ana şi împreună ne-am uitat la toată lumea în farfurie să vedem ce ne-am fi luat dacă ne-ar fi prins prânzul la Arcade.

Dar nu ne-a prins. Era abia 11h30 şi eu şi fie-mea zăceam la o masă cu canapea şi pernă roz, în centrul vechi, duminică dimineaţă când mai era atât de mult până luni şi doar două ore până ni s-ar fi făcut foame.