Nu ştiu de ce, dar am vrut să-mi aduc aminte de Ana pe la un an. Poate datorită primăverii, sau copilărimii din parc, sau poate unei fetiţe ce mergea încet, de mână cu mama ei, cu paşii ăia mici de copil ce abia a învăţat să păşească bine?

Habar nu am de ce mi-a dat prin minte să fac acest exerciţiu de memorie. Am încercat să închid ochii şi să mi-o amintesc pe Ana cea blondă, pe Ana din cărucior, pe Ana cu faţă de băieţel poznaş. Şi, deşi mintea mi se umplea de amintire, ea rămânea suspendată ca o picătură de apă prin care poţi vedea, dar care nu se sparge pentru a împroşca în jur.

Ana cea foarte mică a rămas în urmă, undeva unde abia pot să o mai simt. Am început s-o uit şi uneori aş vrea să iau picătura aninată de mintea mea, să o sparg şi să o beau ca pe o fiolă pentru răceală şi dureri de cap. Iar după aceea, să-mi iau un şezlong şi să mă aşez pe margine şi să mă bucur de şuvoiul ce se face de la toate picăturile cu amintiri ce se sparg cu zgomot la picioarele mele. Ana la o lună! Şi poc cade o picătură! Ana a zâmbit, poc din nou! Ana râde, Ana are un dinte, Ana merge de-a buşilea! Poc, poc, poc! Şi printre zgomot de picături, eu, pe şezlong, cu Ana de acum în braţe, cu mâinile pe urechile ei ca să nu se sperie de zgomotele din viaţa mea.

Mai am 3 ani şi vreo 3 luni şi fac 40. Poc!