De mâncare bio, am auzit. Ba chiar am mai şi cumpărat diverse, gen iaurt sau lapte. Nu am ajuns să găsesc nimic din gama aia de mezeluri naturale de la CrisTim. Am ajuns însă să cumpăr fructe şi legume mai puţin cosmetizate, după ce fie-mea a rămas roşie pe palme de la un gogoşar de toată frumuseţea.

Cosmetice bio nu folosesc. Deşi poate ar trebui, dar nu ştiu de unde să cumpăr şi ce am văzut prin oraş sunt al dracului de scumpe. Am trecut-o însă pe Ana pe şampon şi gel de duş bio cu "calendula suta la suta". I-am luat şi soţului un deodorant fără parabeni şi uite aşa am dat un nou suflu bio şi trendy întregii familii.

Dar ştiţi ce au fain ăştia cu bio? Haine pentru copii. Nu vreau să vă povestesc acum despre cât de bumbac e bumbacul organic şi cât de organic e organicul şi de bumbac bumbacul. Vreau doar să vă spun că ăştia mici cu pielea fină nu mai transpiră, nu se mai irită, nu-i mai mănâncă, nu mai trag de ciorapi şi de bluze. Şi vreau să vă spun că hainele astea arată super marfă. Asta n-are legătură cu bioul, ci cu faptul că sunt fabricate în ţări unde fetiţele nu sunt îmbrăcate ca nişte ştorfete de la vârste foarte fragede, iar băieţeii nu trebuie să poarte musai haine cu scrisuri.

Şi acum e momentul în care bag reclama. Nu e d-aia comercială, e d-aia pe prietenie. Nu ştiu dacă o ştiţi pe Ileana de la Napati. Tocmai mi-a dat sms că astăzi se joacă de-a Halloweenul organic. Alungă preţurile de speriat şi bagă altele cu reducere. Dacă sunteţi din Bucureşti, eu zic să daţi o fugă. E şi frumos afară, e şi lângă Parcul Circului unde aveţi locuri de joacă pentru cel mic şi e şi o ocazie să vă îmbracaţi odrasla într-o rochiţă ca asta, de exemplu.

- Mama, data viitoare când mă iei de la şcoală, vreau să ţi-l prezint pe colegul meu de bancă!

Hm, deci cam aşa începe, mă gândesc şi apoi, ca să mă dau rotundă zic:
- Pe Alex Buicănescu?
- Păi da, ţi-am tot povestit despre el.

Adevărul e că fie-mea e super guralivă şi dă tot afară din casă. Spre deosebire de alţi părinţi ce trebuie să scoată cu forcepsul câte ceva din gura copiilor, eu nu ştiu cum să o mai opresc pe a mea. Ana spune tot: şi acasă şi în lume. Ştiu deja cum se numesc toţi colegii, ce meserii au părinţii, cine cu cine s-a mai bătut, cine vorbeşte urât, cu ce a avut pacheţelul vecina de la scara A, cât de tare s-a enervat doamna, de ce  Sf. Mucenic Dimitrie e mucenic, ce mai face soțul bonei, cu cine a vorbit la telefon maică-mea şi multe alte chestii. Asta e partea bună. Partea proastă e ca şi lumea ştie ce se întâmplă la noi în viaţă. Sigur că i-am spus să fie mai rezervată, sigur că i-am povestit despre discreţie, dar nu ştiu cât a înţeles după ce m-am trezit că s-a apucat să spună tuturor din clasă că la noi acasă e rost de vizite şi petreceri, doar "să ştie şi mama înainte".

Aşadar, de colegul Alex am tot auzind vorbindu-se. Alex Buicănescu în sus, Alex Buicănescu în jos. Ia uite ce a mai zis Alex şi ce mi-a dat Alex. Normal că am vrut şi eu să-l cunosc, mai ales dacă aşa a vrut fata.

Mă duc să o iau de la şcoala şi o văd târând după ea un băieţel durduliu, cu privirea în pământ. Se postează victorioasă în faţa mea şi zice, arătând către prada masculină:
-Ţi-l prezint pe colegul meu de bancă, Alex Buicănescu!
- Îmi pare bine, Alex, zic şi eu.
- Şi mie doamnă, dar nu ştiu de ce Ana îmi tot zice Alex, că pe mine mă cheamă Tudor.

Noroc că au doar 7 ani. Nu vreau să-mi imaginez aceeaşi fază peste vreo 5 ani.

Nu ştiu să vă spun de unde dorinţa asta a mea de-a fi tot timpul izmană pe călător. Nu mă trag din neam de nomazi, nu am fost trambalată în fragedă pruncie pe diverse meleaguri, nu am agenţie de turism şi nici vreo rudă în domeniu. La prima vedere, ar trebui să fiu un om normal care visează la două vacanţe decente pe an şi care, în rest, se plânge de lipsa de bani şi de perspective.

De plâns, mă plâng, de visat, visez. Şi totuşi, există, vorba francezului, un je ne sais quoi care mă face să am nevoie în permanenţă de perspectiva unei evadări. Nu e snobism, nu e dorinţa de a bate magazinele şi de a vizita monumente. Nu e nici măcar dorinţa de a descoperi locuri noi şi de a mă bucura că pot vedea lumea. E, dacă vreţi, bucuria de a mă juca pentru câteva zile, de-a trăitul în altă lume. Pentru că exact asta facem noi- închiriem un apartament de pe Net, ne ducem dimineaţa şi cumpărăm cornuri calde de la brutăria din colţ, ne plimbăm pe străzi, ne zgâim la vitrine, ne ducem în parcuri, mâncăm un sandvici pe treptele vreunei catedrale, facem poze şi cel mai important, avem timp. Mult timp doar pentru noi trei. Timp bun şi frumos. Timp să povestim, să râdem cu poftă, să ne luăm copilul în braţe, să nu ne gândim la nimic, să nu ne facem griji, să dormim bine, să nu ne necăjim, să nu ne enervăm, să nu ne îngrijorăm. Câteva zile în care ducă-se şi problemele şi socotelile şi şcoala şi jobul şi întreţinerea şi benzina şi mâncarea şi învăţătoarea şi analizele şi bona şi cauciucurile de iarnă şi facturile şi oboseala şi dentistul şi tot şi tot şi tot.

Înainte să duc copilul la Paris, anul trecut, mă gândeam că poate e prea mică pentru a începe să batem lumea cu ea. Experienţa pariziană a demonstrat însă altceva. Şi anume că Ana a început să fie prea mare pentru a o lăsa în urmă, pentru a mai putea pleca fără ea. Şi nu pentru că e la vârsta la care să înceapă să se bucure de frumuseţea altor locuri, de monumente sau mai ştiu eu ce. Ci pentru că e la vârsta la care gustă din plin bucuria aventurii cu mama şi cu tata. Iar noi suntem la vârsta la care avem nevoie ca de aer să o simţim încă aproape, încă a noastră. Iar dacă putem să parfumăm toată această trăire cu miros de cornuri calde, cu faţade frumoase, cu clopote de catedrale şi cu oameni zâmbitori şi relaxaţi, de ce nu?

Sâmbătă plecăm la Viena. 5 zile. Ana nu ştie încă nimic. E surpriză!

Pentru că am văzut că de vreo două zile se poartă muzica, pe la Mara pe-acasă şi discuţiile fără perdea, pe la Ada prin baie, m-am gândit să le combin pentru voi şi să vedem ce-o să iasă. Sau ce-mi imaginez eu că o să iasă.

Gândiţi-vă aşadar că după ce o viaţă întreagă v-aţi spetit muncind să ţineţi odrasla la şcoală, să-i plătiţi ore de pian şi de engleză, v-aţi consumat nervos zi de zi, v-aţi dat de ceasul morţii să-i cumpăraţi de toate, ea, puşlamaua, se decide într-o dimineaţă să se radă pe juma' de cap şi pe cealaltă să-şi facă nişte codiţe soioase, se înhăitează cu prietena cea mai bună care se dă mare că ea, cică, cântă la chitară şi pleacă, trântindu-vă uşa în nas. Ba unde mai pui că, rebelă şi tembelă, îşi trage pe lângă ea şi doi hăndrălăi de bat tam-tam-ul în capul vecinilor şi care slinoşi şi jerpeliţi ţi-o ameţesc în aburi de alcool şi fum de marihuana cum vor cuceri ei lumea cu  muzica lor.

Buun. Şi acum că v-am făcut să vă gândiţi cu groază la viitor, ia să vedeţi ce bine le zic ăştia 4 care arată de parcă ar fi abandonat şcoală, familie, casă şi orice urmă de viaţă onorabilă. (Probabil că nu e aşa, dar e vineri dimineaţă şi mi-e frig şi mi-e somn şi am chef să beau cafea şi să fumez o ţigară şi să vină weekendul şi să fie soare şi vacanţă şi...in fine, am chef să fabulez).

Draga mea,

Ştiu că uneori sunt pisăloagă şi mă enervez pe tine. Ştiu că poate îţi par nedreaptă şi poate că uneori m-ai vrea doar veselă şi tânără şi fără dureri de genunchi. Ştiu că, în sinea ta, te superi atunci când te trimit să te mai speli încă o dată pe dinţi şi te chem la masă exact când îţi începe desenul preferat.

Ştiu, după buza lăsată în jos, că nu-ţi convine nici când trebuie să te culci la 9 seara şi nici când trebuie să faci lecţii şi ştiu că ai vrea să stau în fiecare weekend cu tine acasă, să facem prăjituri şi să dansam de nebune.

Ştiu că te necăjeşti când râd de bretonul tău ciumpăvit, ştiu că urăşti să-ţi tai unghiile de la picioare şi că nu suporţi să-ţi spun de mai multe ori acelaşi lucru. Ştiu că nu înţelegi întotdeauna de ce mă răstesc la tine, ştiu că nu pricepi cum de am dreptate aşa de des, ştiu că e greu să fii mic şi să începi să creşti mare.

Dar vreau să ştii că nici mie nu mi-e uşor. Şi vreau să ştii că de dimineaţă m-am simţit tristă când colega ta, Mara, l-a pupat pe bunicul ei la plecare şi tu nu m-ai pupat pe mine. Probabil că ai uitat, sau erai prea grăbită să ajungi în clasă. Probabil. Dar eu m-am simţit tristă. Şi foarte singură.

Şi ce dacă şi-a tuns singură bretonul de arată ca un paj nebun? Şi ce dacă ieri şi-a lins degetele de dulceaţă, fără să se spele pe mâini? Şi ce dacă scapă telecomanda pe jos şi nu vrea să stea de mână cu bona, pe stradă? Şi ce dacă e dezordonată şi rebelă? Poate că aşa e ea.

Dar cum să n-o iubeşti când vine acasă cu o sută de puncte în cap luate la concursul Voinicelul? Acum nu fiţi şi voi cârcotaşi- ştiu că e un concurs plătit şi foarte simplu, dar a fost primul din viaţa ei, a fost de mate şi de română, a durat o oră şi a cerut multă atenţie.

Şi ea, ea asta fără de breton, ea asta aiurită şi obraznică, ea asta care mă face uneori să ţip, deşi nu vreau, ea, asta pe care o iubesc în fiecare clipă, ei bine, ea a luat o sută de puncte. Şi m-a făcut mândră! Şi mai mândră decât eram!

Lucrurile se întâmplă cam aşa - să zicem că ea se joacă cu telecomanda. Eu o rog să nu mai stea tot timpul cu ea în mână şi să nu mai ţăcăne cu ea de masă. O lasă o secundă, după care o ia din nou. Eu mă uit urât la ea. Ea o scapă pe jos. Bateriile sar în toate părţile. Ea zice că nu-i nimic, că uite că merge încă. Peste douăzeci de minute, fix aceeaşi poveste. Şi tot aşa, până când telecomanda noastră nu mai funcţionează decât după rugăminţi şi lovituri repetate de canapea. Acum e momentul în care eu explodez.

Ţip la ea, îi iau telecomanda din mână, îi spun că nu mai are ce să umble cu ea never and ever (în timp ce spun asta, îmi dau singură seama cât sunt de absurdă şi ce voce fioroasă pot avea), ea se face mică, mai mică decât este, se refugiază la ea în cameră şi eu rămân singură şi furioasă că nu reuşesc să-mi controlez nervii. Cum să fac să nu mai ridic vocea? Să nu mă mai enervez? Şi de fapt, ce mă nemulţumeşte pe mine?

În copilărie, am fost foarte apropiată de tatăl meu. Probabil că am fi fost şi acum inseparabili, dacă nu s-ar fi prăpădit când eu aveam 17 ani. Cu tata, era însă o problemă- temperamentul lui coleric. Când se supăra, se supăra prea tare şi punea la suflet toate prostiile din jur. Pentru el, orice eroare, orice scăpare căpăta un aer apocaliptic. În plus, se manifesta foarte vizibil, chiar teatral. Ţin minte când m-a prins profa de biologie că am copiat la  o lucrare şi mi-a spus că va trebui să aibă o discuţie cu ai mei. M-am dus atunci acasă şi am recunoscut că am vrut şi eu să văd cum e să copiezi. A fost momentul în care tata a înnebunit. În două minute, eram strivită de o tiradă în care era evident că în viitor mă va mânca puşcăria, că aşa au început şi infractorii ce zac după gratii, că gestul meu era o evidentă formă de hoţie, bref, eram pierdută pe veci!

Ori exact genul ăsta de manifestare colerică l-am moştenit şi eu. Pur şi simplu, simt cum mă ia valul şi nu mă mai pot opri. Ajung să mă lansez în nişte discursuri de câte un sfert de oră şi nu mă las până ce victima nu este complet redusă la tăcere. Problema majoră este faptul că în astfel de momente mă urăsc de moarte. Nu vreau să fiu aşa, de fapt, în sinea mea, nici nu sunt aşa. Doar că ajung să mă manifest prea zgomotos. Prea mă leg de toate, prea vreau ca cei din familia mea să aprecieze tot ceea ce fac, prea îmi doresc ca toate să se rezolve instantaneu, prea bodogăn cu voce tare. Şi după aceea, prea sufăr în tăcere că sunt o persoană egoistă şi neplăcută şi voi sfârşi singură, într-un azil.

Sună tragic, dar nu e imposibil. Peste câţiva ani, voi fi mama unei adolescente care nu va dori să fiu bătută la cap, care nu va vrea să-mi facă pe plac, care se va răsti şi se va răzvrăti, care va fi obraznică şi secretoasă, care mă va urî şi se va lupta cu mine. Ştiu asta şi nu ştiu cum să fac să am puterea să aştept să treacă fără să spun lucruri pe care sigur le voi regreta. Poate că o să-i propun să-mi citească blogul!

Nu ştiu cum să tac. Pur şi simplu nu ştiu. Şi chiar vreau să o fac, chiar vreau să-mi pot iubi copilul pentru ce este el şi pentru cum este el, nu pentru că e al meu. Şi chiar îl iubesc pentru ce este el, dar prea îl vreau perfect şi prea îl critic pentru orice scăpare. N-aş putea să mă supăr şi eu în tăcere? Oare de ce sunt aşa? Că probleme de tiroidă, nu am.

Voi cum faceţi la nervi?