luni, 31 martie 2014

Cu tata la Comana

Am auzit de multe ori mame plângându-se că atunci când lasă copiii din dotare cu tații, cei mici ajung să petreacă ore întregi la televizor sau pe tabletă, cu o felie de pizza în față, tâmpindu-se încet și sigur între patru pereți și fără nicio fereastră deschisă. Domnilor, astăzi vă dau ocazia să vă revoltați în fața unor astfel de acuzații și să povestiți ce faceți special cu cei mici atunci când stăpâna nu-i acasă.

Dacă v-au secat ideile, iată una de la consort. Se numește Parcul Natural Comana și e la doar treizeci de kilometri de aerul îmbâcsit al capitalei. Eu foarte multe nu am ce povesti, pentru că, după cum v-ați prins, ieri am dispărut din viața familiei din motive de multiple treburi la serviciu și nu numai. Am înțeles însă că e frumos, aglomerat în weekend, există multe specii de păsări și uneori sunt și la vedere (ieri erau doar niște rațe), pădure numai bună să o bați în lung și-n lat, lac cu pod și restaurant.

Înainte de a vă povesti pe scurt ce au făcut ai mei pe acolo, vreau să vă spun vouă, doamnelor, că, spre deosebire de noi, tații sunt adesea muuuult mai relaxați și mai imaginativi și de astfel sfârșesc, chit că ne convine au ba, să fie preferați de odrasle în momentele lor de joacă. Priviți, rogu-vă către parul cu pămătuf, din imagine. Se numește trestie și odată ce tatăl coboară prin noroi pe buza lacului pentru achiziționarea un exemplar, acesta va face invariabil deliciul copilului, atrăgând în același timp privirile pizmașe ale tuturor copiilor din jur, însoțiți, bieții de ei, de mame neputincioase și fără spirit de aventură.


La capitolul distracție pură, la Comana aveți de ales între Parc Aventura la prețul de 50 de lei de copil sau datul cu tiroliana la 10 lei pentru o survolare a lacului. Dat fiind harnașamentul din imagine (vă rog să remarcați că în această primăvara se poartă casca asortată cu bluza), ați înțeles și singuri ce au ales ai mei [n.r.: era același echipament pentru ambele; eu am dat-o pe Ana doar în tiroliană]. Aveți grijă că și aici e coadă mare, dar, dacă sunteți bărbat, probabil că vă va da prin cap să lăsați numărul de mobil și să vă sune ăia de acolo când se eliberează. Eu mai mult ca sigur aș fi stat ca fraiera la coadă.
Am înțeles de la ai mei că inițial și-ar fi dorit să închirieze biciclete și să se plimbe cu ele prin pădure unde există trasee pentru așa ceva. Doar că biciclete nu mai erau, timp să aștepte nici atât (dacă ești bărbat nu te scoli duminică, în zori, să mergi la pădure că doar nu pleacă nicăieri foioasele), așa că au pornit-o voinicește prin codru. Probabil că dacă ar fi fost cu mine, ar fi avut și acum trestia că, nu-i așa, dacă ai vrut-o, acum ai grijă de ea! Nu și cu tata! Pentru că, vorba cântecului, daddy cool. Am dreptate, taților?

sâmbătă, 29 martie 2014

Hai la țoale, neamule!

Mulțumesc providenței că mi-a dat un soț plin de imaginație, cu spirit practic și artistic, pentru că a stat toată seara de sâmbătă să-mi facă mie frumusețile astea de etichete. Mulțumesc pentru copilul pe care îl avem și care se dovedește o persoană mișto și plină de idei, care vrea să ajute, să se implice și care, în loc să se joace, a stat mai bine de două ceasuri să taie, perforeze și decupeze. Și mulțumesc tuturor prietenilor, bunicilor, rudelor și bunului meu gust moștenit de la tata pentru toate hainele astea ce mâine vor fi pe tarabă, la Talciocul urban pentru Dana. 



vineri, 28 martie 2014

Când afară plouă, eu...

Cred că aveam vreo cinci, şase ani când am descoperit frumuseţea ploii. Mai ales primăvara, când înfrunzea castanul cel mare de la geamul meu. În el se strângeau cete de guguştiuci cu pene ude şi gângurit molcom ce-şi roteau căpşoarele mici, pândind-o pe bunică-mea să le aşeze pe un fund de lemn nişte firimituri de pâine. Şi stropii aceia care cădeau sacadat, însoţiţi în răstimp de câteva secunde de paşii târşiţi de bătrâneţe ai bunicii mele. Iar eu, mică şi ocrotită, stând în camera mea cu tavan înalt şi guguştiuci la geam, în miros de ciocolată caldă şi înconjurată de foi albe, creioane colorate, rochiţe de păpuşi şi stare de bine. 

Mai târziu, spre zece ani, ploaia mirosea a muşchi şi a pădure. Aşa mi-o aduc eu aminte din zilele calde de vară când nori negrii se întâlneau pe cer făcându-ne pe noi, copiii, să ne ascundem în câte o vilă de la munte unde uitam de timp şi de părinţi până când foamea ne făcea să scoatem nasurile afară ca nişte ţestoase curioase. 

Când eram la liceu, ploaia mă alunga până într-un colţ al canapelei galbene din camera mea, până într-un colţ al minţii mele, până când rămâneam fără aer şi o sunam pe ea, prietena cea mai bună, să ieşim în ploaie, să ne spele, să ne ude, să se scurgă, să se ducă povara gândurilor de şaptesprezece ani. 

Se făcea că era primăvară. Ca acum. Şi eu aveam vreo douăzeci şi doi de ani. Şi el a venit la mine. Fără să anunţe. Fără să-l aştept. Şi afară ploua. Ca acum. Avea părul ud şi mirosea a primăvară, a iarbă, a asfalt aburind. Îmi aduc aminte că i se scurgeau pe faţă picături de apă cu gust proaspăt. Avea un pulover cu dungi bleumarin. Atunci m-am îndrăgostit a doua oară de el. Între timp, puloverul s-a tocit, l-am rătăcit pe undeva. El însă este tot aici. Şi afară plouă. Şi mă uit la picături şi mi-aş dori să fiu acum acasă. Cu el. Să căutăm împreună puloverul cu dungi şi de afară, să se audă guguştiucii cu gângurit molcom. Şi poate undeva să mai aud o dată paşii târşiţi de bătrâneţe ai bunicii mele.

Voi la ce vă gândiţi când plouă? 



joi, 27 martie 2014

Ne vedem duminică?

Se pare că duminică o să fie soare și deci o să putem sta pe terasa de la Ca va bistro acolo unde va avea loc Talciocul urban pentru Dana Ene. Nu vreau să insist și să vă spun de ce este important un astfel de eveniment. Vreau doar să vă zic că în timp ce scriu aceste rânduri simt cum inima mi se strânge încet-încet ca un burete pe care îl storci de preaplinul de apă. Sunt tristă și furioasă. Tristă pentru că ea, fata la care mă gândesc acum, avea doar 38 de ani și un copil de 14 ani. O fetiță pe care o creștea singură, pe care o știu din burtică. Pe care mi-o aduc aminte cum fugea cu chiote să ajungă între brațele ei larg deschise. Furioasă pentru câtă nedreptate există. Și câtă durere și câtă neputință. Am o colegă care a murit. Ieri. De un cancer. Și eu mă simt ca un burete pe care, în timp ce vă scriu, cineva îl stoarce de un preaplin de apă sărată.

Am respirat adânc. Sunt gata acum să vă arăt ce o să mai înșir pe tarabă.

(rochiță Mothercare 6-7 ani)
(rochita Kidkanai 5 ani)



(deux pièces 6 ani)
(pulover Les filles, 6 ani)


Dragilor, ne vedem duminică, da? Și să nu uitați că sâmbătă se schimbă ora.



miercuri, 26 martie 2014

Vrei să ne împăcăm?

Ideea mi-a venit de la Mara ce anunţa ieri, pe blog, o săptămână de evenimente dedicate certurilor în cuplu. Dacă vreţi să ştiţi ce şi cum (câtul se exclude căci intrarea e liberă), citiţi mai mult la ea. Eu voiau să vă spun că de ieri mă tot gândesc oare cât este de rău, de dramatic sau de nociv ca cei mari să se mai certe din când în când?

Ei bine, eu am crescut între doi părinţi cu personalităţi dominante. Ambii aveau orgolii, ambii au ajuns într-un anumit moment al vieţii la funcţii de conducere, ambii erau pasionaţi de ceea ce făceau şi ambii îşi asumau roluri egale în familie şi drept de veto în mai toate problemele. Drept pentru care certurile se purtau şi ele de la egal la egal. Vorbesc de certuri normale, dacă le pot spune aşa, care de cele mai multe ori izbucneau din te miri ce şi mai nimic: cine cumpără pâine, cine duce gunoiul sau cine cară apa minerală de la maşină. Cum e ca şi copil când ai tăi se ceartă? Ce simţi şi mai ales ce te sperie? Aş minţi să spun că celor mici le e absolut indiferent dacă ai lor ridică tonul, dacă mai ţipă sau mai trântesc o uşă. Pe de altă parte, cred că mai important decât a ne certa în spatele uşilor închise este să ştim să ne certăm. Constat cu stupoare cât de puţini oameni din jurul meu reuşesc să aibă dispute civilizate. Să nu înjure, să nu denigreze, să nu bată cu pumnul în masă, să nu întoarcă spatele, să nu uite să lase întotdeauna loc de bună ziua. Când părinţii se ceartă, copilul este speriat ca nu care cumva ei să înceteze să se mai iubească. Asta este de fapt frica cea mare (am exclus din start cuplurile violente, alcoolice unde certurile pot duce chiar la tragedii). Or, dacă adulţii au grijă să-i spună clar celui mic stai, măi, calm, suntem oameni, ne mai enervăm şi noi, asta nu înseamnă că vom rămâne supăraţi, atunci copilul sa va linişti şi chiar va învăţa din certuri. Va învăţa, de exemplu, cum să nu facă tot ce simte în momentul în care vede roşu în faţa ochilor, va învăţa că trebuie să aibă argumente, că e în regulă să o ţii pe a ta atâta timp cât nu jigneşti, va vedea că oamenii, chiar dacă se supără, ajung să se împace, va vedea că furia trebuie ţinută sub control şi că ţipetele se pot domoli cu un pic de exerciţiu, va învăţa să-şi ceară scuze atunci când greşeşte şi va învăţa să ierte.

Eu nu cred în imaginea părinţilor perfecţi. Mi se pare o cruntă ipocrizie să încerci să joci un rol în sânul familiei, ridicând practic ştacheta mult prea sus pentru copiii tăi care adulţii fiind, vor încerca să fie ca tine. Cred că nu e bine să trimiţi de fiecare dată copilul la el în cameră când ai ceva de discutat în contradictoriu cu partenerul. În primul rând pentru că, odată rămas singur, cel mic se va da de ceasul morţii întrebându-se despre ce oare vorbiţi voi acolo şi cum se va sfârşi disputa, apoi, pentru că a te certa nu este un capăt de ţară. Totul este să o faci civilizat. Sigur, asta nu înseamnă să implici vreodată copilul în disputele voastre, întrebându-l eventual tu cine crezi că are dreptate?. Never!

Îmi aduc aminte că acum câţiva ani, am citit sau am auzit de povestea unui cuplu de nordici ce doreau să adopte un copil. La tribunal, judecătorul a refuzat să continue procesul de înfiere după ce a văzut în dosarul celor doi că ei nu se certau niciodată. Replica a fost că acel copil, odată ajuns la maturitate, risca să  reacţioneze complet aiurea la ceartă şi deci să aibă probleme reale de adaptare.

Ca să ajuns şi la cazul meu. Da, eu şi B. ne certăm. Nu des, nu tare, dar o facem ca orice oameni normali care comunică. Pentru că şi cearta e o formă de comunicare până la urmă. Odată, un prieten proaspăt divorţat, ne-a spus pe un ton uşor invidios: voi o să rămâneţi forever împreună fiindcă ştiţi să vă certaţi. Asta înseamnă că voi chiar vorbiţi de-adevăratelea unul cu celălalt.

Şi voi, dragilor, cum staţi cu cearta? Mai o replică tăioasă, mai o buză lăsată în jos sau totu-i calm şi armonie?
marți, 25 martie 2014

Talcioc urban

Și cum mă apucasem eu voinicește să fac ordine prin dulapuri și cum strânsesem eu o ditamai punga cu hainele prințesei de când era ea mică, iată că-mi picară ochii pe un anunț. Nu știu de ce dar tot aud în ultimul timp de cazuri din acestea. Oameni tineri. Nu vreau să spun mai mult. Nu e nimic de spus în plus. Doar că e nevoie de ajutor. Mare nevoie. Și Delia s-a gândit să facă ceva.

Și cum stăteam eu cu punga mea cea mare la picioare și cu ochii pe anunț, îmi zic "ia să văd pe unde o fi chestia asta, deși, cum eu lucrez duminică, slabe șanse să pot ajunge". Dar, parcă a fost un făcut: Talciocul Urban pentru Dana Ene are loc exact lângă Radio, la bistro Ca va, pe strada Știrbei Vodă, lângă Cișmigiu. Buuun, deci dacă planetele s-au aliniat, musai să merg.

Așadar, cine vrea rochițe, bluzițe și alte hăinuțe de fetițe între doi și șase ani sau cine vrea să stăm de vorbă, duminică, 30 martie, începând cu orele 10h30, ne vedem la o cafea, în grădina bistroului. Zice Bogdana că cică ar avea acolo și niște prăjituri demențiale.  Mă rog, eu voi ajunge abia pe la prânz din motive de buletin de știri. Vă rog să nu mâncați tot cheesecake-ul până ajung și eu.

Și acum, veniți un pic mai aproape, aici, în jurul meu, să deschid gura sacoșei și să vedeți ce am prin ea. Și astea nu-s toate.

(rochiță tiroleză, 92 cm)

(rochiță Zara, 128 cm, dar merge și la 122 cm)
(bluziță Lisa Rose pentru 6 ani)
                   










luni, 24 martie 2014

Let's rock, baby!

Sâmbătă. Cald afară, soare, şedinţă de două ore de shopping soldată cu una pereche blugi for me şi una for her. Tonus bun, fericire maximă, un prânz delicios cu pui la cuptor uns în prealabil cu muştar de Dijon şi miere, prăjituri de la Alice pentru un final glorios. Şi iată-ne aşadar pe toţi trei leneşi, tolăniţi pe canapeaua conjugală, scăldaţi în lumina unui soare prietenos de început de weekend şi fără chef de nimic. Un moment propice să culturalizăm un pic infanta. De data aceasta, în ale muzicii.

Pentru început, am ales să vorbim despre Beatles, alegând întru exemplificare o bucăţică de concert asezonată cu ţipete de femei isterice care-şi smulgeau părul din cap. Faţa impasibilă a Anei l-a făcut pe B. să treacă mai departe, la un rock ceva mai dur. Să-i luăm aşadar la puricat pe cei de la AC/DC. La primele acorduri din asta, privirea până atunci tâmpă şi molatică a Anei a început să se însufleţească pentru ca, spre finalul cântecelului, copila să fie cu totul trântită pe jos, în genunchi, cu o măturică de jucărie pe post de chitară şi cu nişte mișcări zbuciumate însoţite cu chiuieli de satisfacţie: asta da, muzică! OK, deci se poate, ne-am zis şi am plusat cu un Metallica şi Master of Puppets. Oau, fascinaţie maximă în faţa pletoşilor de pe scenă şi din sală, deja siesta de sâmbătă se dusese pe apa sâmbetei şi copila fremăta toată de încântare. Am încercat şi cu un Guns N' Roses, crezând că va pica şi ea precum mă-sa în mrejele solistului, dar nah, mie îmi place să fie mai agitat, ca şi lui tata! Doar că ta-su a hotărât că dacă tot s-a apucat să-i povestească despre muzică, măcar să-i spună cât poate de mult pentru nouă ani şi o după amiază de sâmbătă. Şi i-a spus: despre anii '80, despre dance şi disco, despre  tinerimea rebelă şi pusă pe distracţie, despre trupe terminate de droguri, despre furăciuni şi falsuri a la Millie Vanillie, despre voci fenomenale ca cea a lui Freddie Mercury sau despre duete ca cel cu Monserrat Caballet.

Concluzia? De sâmbătă copila e mai cultă, dar tot de Smiley îi place. Văzând-o însă cum se arunca pe jos şi dădea din cap, ceva mă face să cred că, în curând, frumuşelul ăsta autohton va fi detronat de vreun pletos cu chitară. Iar pentru cine mă cunoaşte, să ştie că din păcate nu am avut nicio şansă cu Depeche Mode, deşi am încercat. Ai voştri copii ce muzică ascultă?
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes