Cred că aveam vreo cinci, şase ani când am descoperit frumuseţea ploii. Mai ales primăvara, când înfrunzea castanul cel mare de la geamul meu. În el se strângeau cete de guguştiuci cu pene ude şi gângurit molcom ce-şi roteau căpşoarele mici, pândind-o pe bunică-mea să le aşeze pe un fund de lemn nişte firimituri de pâine. Şi stropii aceia care cădeau sacadat, însoţiţi în răstimp de câteva secunde de paşii târşiţi de bătrâneţe ai bunicii mele. Iar eu, mică şi ocrotită, stând în camera mea cu tavan înalt şi guguştiuci la geam, în miros de ciocolată caldă şi înconjurată de foi albe, creioane colorate, rochiţe de păpuşi şi stare de bine. 

Mai târziu, spre zece ani, ploaia mirosea a muşchi şi a pădure. Aşa mi-o aduc eu aminte din zilele calde de vară când nori negrii se întâlneau pe cer făcându-ne pe noi, copiii, să ne ascundem în câte o vilă de la munte unde uitam de timp şi de părinţi până când foamea ne făcea să scoatem nasurile afară ca nişte ţestoase curioase. 

Când eram la liceu, ploaia mă alunga până într-un colţ al canapelei galbene din camera mea, până într-un colţ al minţii mele, până când rămâneam fără aer şi o sunam pe ea, prietena cea mai bună, să ieşim în ploaie, să ne spele, să ne ude, să se scurgă, să se ducă povara gândurilor de şaptesprezece ani. 

Se făcea că era primăvară. Ca acum. Şi eu aveam vreo douăzeci şi doi de ani. Şi el a venit la mine. Fără să anunţe. Fără să-l aştept. Şi afară ploua. Ca acum. Avea părul ud şi mirosea a primăvară, a iarbă, a asfalt aburind. Îmi aduc aminte că i se scurgeau pe faţă picături de apă cu gust proaspăt. Avea un pulover cu dungi bleumarin. Atunci m-am îndrăgostit a doua oară de el. Între timp, puloverul s-a tocit, l-am rătăcit pe undeva. El însă este tot aici. Şi afară plouă. Şi mă uit la picături şi mi-aş dori să fiu acum acasă. Cu el. Să căutăm împreună puloverul cu dungi şi de afară, să se audă guguştiucii cu gângurit molcom. Şi poate undeva să mai aud o dată paşii târşiţi de bătrâneţe ai bunicii mele.

Voi la ce vă gândiţi când plouă?