Aveam paisprezece ani când a căzut comunismul și toate hainele mele erau la fel cu ale celorlalți de vârsta mea: terne, fără culoare, fără personalitate, adevărate uniforme în care regimul ne obligase să defilăm ani de-a rândul. Așa că degeaba adusese tata un video din America, degeaba mă uitam la cele câteva clipuri muzicale care veneau, aproape fără greș, după fiecare film, degeaba mă hotărâsem că-mi place Metallica, că tot nu aveam de unde lua haină de piele, lanțuri și blugi rupți; sigur, aveam plete, bocanci de armată și o pereche de blugi, una singură, așa că nici vorbă să îndrăznesc să o tai în genunchi, iar de la Ajutoare, mă alesesem doar cu un pulover regulamentar, verde aprins, un șampon și două kile de faină. În concluzie, aveam paisprezece ani, ascultam rock și eram nefericită. Așa că într-o zi, mama a scotocit prin sertare, și-a scos de acolo o pereche de mănuși de piele, mi-a dat-o pe dreapta și a plecat apoi la bucătărie să nu vadă cum îi voi tăia degetele și voi scrie pe ea cu niște lavabilă rămasă de la ultima zugrăveală I love Metallica. Apoi, dintr-o cordon mai vechi, cu zorzoane, m-a lăsat să rup o bucată cât să-mi fac un lanț de atârnat la blugi și făcându-și cruce cu limba în cerul gurii, mi-a deschis ușa de la intrare, dându-mi binecuvântarea să purced astfel gătită, pe bulevard.

Nu-i de mirare că eu mi-o înțeleg pe a mea când ignoră cu desăvârșire rochia de la Zara ca să-și pună tricoul cu AC/DC. Apropo, tot de la Zara i l-am cumpărat. Nu-i zic nimic când, de sub o mânecă, iese timid o legătură decentă de piele neagră. O las să stea pe skate, în parc, cu căștile în urechi și cu Rammstein în ele și nu comentez că mai nou se chinuie cu părul pe care și-l vrea lung, să poată da din cap ca supărații ăia de la concerte. Și tocmai pentru că o las să-și aleagă hainele și stilul, pentru că în magazine se duce singură să vadă ce-i place, pentru că îi cumpăr în funcție de ceea ce știu că-și dorește, pentru că m-am dus să-i fac tricoul cu Aerosmith, deși, credeți-mă, Steven Tyler e urât ca moartea, pentru toate astea Ana mă simte de partea ei și atunci beneficiez de următorul gen de discuție:
- Auzi, mama, tu ce părere ai de blugii rupți. Sunt sau nu pentru vârsta mea?
Fie vorba între noi, nu știu să spun dacă sunt sau nu potriviți pentru unsprezece ani.
- Oricum, nu cred că sunt o ținută decentă de mers la școală. Mai ales într-a cincea. Mai încolo, mai vezi tu. Și nici pentru toamnă, că o să-ți fie frig.
- Mă gândeam eu. Oricum, nu m-aș fi dus așa la ore. Cred că s-ar fi uitat complet ciudat profii. Dar nici să te îmbraci ca o colegă de a mea, doar în sarafane.
Zâmbesc.
- Ana, eu cred că i se dau hainele alea, nu și le alege singură. Poate nici ei nu-i convine.
Moment de stupoare.
- Păi și de ce acceptă? Săraca de ea! Vai, mama, sunt câte unii copii complet lipsiți de personalitate!

sursa foto aici

Mă cheamă Ioana și mi se întâmplă să mă enervez. Da, exact. Nervi din aceia cu scântei, când vezi roșu în fața ochilor și simți cum vocea îți scapă și gura ți se deformează într-un țipăt. Și degeaba mintea pare că-ți bate cu pumnii în cap, urlându-ți să te oprești odată, degeaba încerci să apeși frâna până la capăt, furia deja a luat-o la vale, a ieșit, s-a încarnat și s-a năpustit afară, căutându-și victima, amușind prada, ca o fiară ieșită la vânătoare. Și-n timpul ăsta ea, din păcate, stă exact acolo, în fața mea, țintuită de vorbele ce țâșnesc și dau să se înfășoare în jurul corpului ei încă mic.

Deja îmi ajunge mai sus de umăr. Are căștile pe cap și își sprijină piciorul pe skate. Țipătul meu pare că se lovește cu zgomot de privirea ei ușor sfidătoare, înainte de a se întoarce spre mine, ca un bumerang, și a mă lovi și enerva și mai tare. Chiar nu contează de la ce a pornit totul. O prostie, o discuție aparent banală care a luat-o într-o direcție greșită. Eu pierd teren. O știu și e normal. Nu mai pot să-i spun, să-i explic, să-i cer, s-o învăț, să-i vreau binele cu orice preț și-n orice secundă, să știu tot și să-i țin discursuri. Dar eu uit și mă enervez. De partea ei, se dă joaca de-a adultul. Un joc pe care începe să-l exerseze, semn că e un om normal de unsprezece ani care crește și se descoperă. Dar e greu. E greu să-i văd ochii dați peste cap, vorbele aruncate și țipetele pe care mi le întoarce cu nonșalanță, făcându-mă să scot de multe ori artileria grea- reproșurile. Lovituri sub centură, comparații, toată lista de "așa nu" i-o vărs în față, timp în care rațiunea, obosită să mai riposteze în capul meu, se lasă păgubașă și asistă la spectacolul furiosului anonim.

Ieșim ostenite amândouă. Ea plânge. De tristețe și de nedreptate. Pentru că eu pot și ea încă nu. Te rog mie să nu-mi vorbești pe tonul ăsta, domnișoară! În timp ce vorbele pleacă spre ea în galop, gata de atac, mă simt de parcă aș fi făcut schimb de locuri cu învățătoarea mea. Bună și blândă până se enerva și încerca să ne facă să înțelegem mai repede, lovindu-ne din când în când cu pixul în cap. Altfel, o iubeam.

Acasă, ea se închide la ea în cameră. Trântește ușa și zgomotul îl simt ca pe un pumn în stomac. Vreau să dau la rândul meu. Să lovesc și eu, uitând că, de fapt, eu am început. Plâng. De furie și de neputință. Că nu tac, că nu respir, că nu număr până la zece, că nu sunt ca mama care nu se enerva parcă așa, că fac ca tata care mă speria atunci când mă certa. Mă trezesc că încep să scormonesc prin copilărie după scuze și justificări, să caute explicații, dar mai ales vinovați. În loc să caut soluții.

Aud ușa de la camera ei deschizându-se. Zgomot mic, urmat de pași timizi. Față plânsă și nas înroșit. Mă uit la ea și brusc simt o durere, ca și cum pixul doamnei învățătoare s-ar fi înfipt, din nou, în capul meu de copil ce nu reușea să priceapă. O iau în brațe și-i spun ceea ce simt. Și ceea ce-i datorez: sunt mama ta, te iubesc, dar mi se întâmplă să mă enervez! Și-mi pare rău. Iartă-mă!
Și încă ceva: să știi că asta nu înseamnă că n-am dreptate, ci doar că nu trebuia să țip la tine.

Privire albastră și blândă.
- Nici eu nu trebuia să țip la tine, mami!
Mă pupă și pleacă spre camera ei. Zgomot mic, urmat de pași timizi. Și o voce în fundal mă rog, eu tot nu cred că ai dreptate!

by Ivan Soldo

Vine spre mine, dar cu ochii e tot pe copil. Un grăsun peltic de șase ani care fuge în toate părțile după o minge un pic mai rotundă ca el. Ajunge în dreptul meu și mă întreabă direct.
- Ai tăi cât au?
Mă uit la cei doi cocoțați acum în vârf de tobogan. Se împing, se trag, cel mic dă să țipe. Cel mare dă să fugă.
- Nu-s ai mei. Doar îi păzesc. M-a rugat bunica lor să mă uit un pic și la ei.
Are până-n patruzeci de ani și o privire tristă care se potrivește perfect cu frunzele îngălbenite de pe jos. Vorbește cu accent și are stilul acela direct al străinului care a sacrificat destule ca să nu mai aibă chef să-și țină gura.
- Deci nu sunt ai tăi.
Dau din cap și simt cum mă așteaptă s-o întreb.
- Nu ești de pe aici, nu?
Zâmbește nostalgic, semn că am nimerit întrebarea corectă.
- Nu. Din Muntenegru.
E rândul meu să zâmbesc.
- Eu din România.

Nu e nevoie să spun mai multe. Se vede clar că știe unde se află,  că nu are capitala la Budapesta și nici pe Dracula ca simbol național.
- Pe aproape, zice și țipă scurt la copil să se dea jos de pe o bară.
Din nou aceeași privire tristă. Și același accent puternic.
- Am venit aici după soț. Lucrează la o fabrică, într-un orășel din apropiere. E bine.
- Și tu? Tu ce faci?
In spatele pleoapelor care se zbat des, regretele încep parcă să șușotească. Le aud.
- Eu nu lucrez. Văd de copil. Acasă lucram într-un hotel de patru stele. In Budva. Cel mai frumos loc. Aveam marea în fiecare zi. Uneori...uneori....mă rog, nu mai contează.

Mă uit după cei doi lăsați un pic în grija mea. Țipă și se fugăresc răspândind în jur frunze galbene și moarte. Al ei încearcă să-i prindă din urmă.
- Ți-e dor?
- Da.
Atât. Un răspuns sec și doi ochi umezi ca nisipul de pe plaja de acasă.
- Stau pentru el. Eu m-aș fi întors demult. Dar stau pentru el. Că școala aici e mai bună, viața mai simplă. Financiar e bine. E curat. E frumos.
Și soțul? aș fi vrut să întreb, dar nu mai avea niciun rost. Două lacrimi curgeau deja la vale.
Îl strigă și-l ia de mână, aproape brutal. Grăsuțul protestează. Ea dă să plece. Frunze galbene i se agață de picioare. Se întoarce o secundă și cu același accent îmi strigă peste capul copilului.
- Să știi că dacă nu ai ce face într-o zi cu ăștia doi, e o bibliotecă excelentă pentru ei în apropiere! Au de toate acolo! Pentru copii e chiar foarte bine. Foarte bine!

Și în urma ei, frunzele foșnesc ca valurile mării.

Dacă azi ar ploua...de fapt nu dacă azi, ci dacă acum ar începe să plouă, mi-aș dori să am pantofi cu toc și o umbrelă galbenă asortată cu poșeta și cu eșarfa și să grăbesc pasul, călcând cu grijă peste bălți ca și cum nu aș vrea să tulbur niciun fel de apă, niciun fel de ploaie. Și cu ochii spre cerul prăvălit și gri, aș închide umbrela nu înainte de a o scutura de preaplinul de  picături, aș împinge ușa și aș găsi o masă, o măsuță mai degrabă, de-aia de doi, rotundă și cu scaunele așezate de aceeași parte, astfel încât să te poți ține de mână și săruta în timp ce te uiți pe geam, la lumea de afară.

Eram singură când am împins pentru prima dată o astfel de ușă. Fără tocuri, fără poșetă, fără eșarfă, fără umbrelă. Doar cu ploaia care m-a aruncat în prima cafenea, cu o singură măsuță liberă. De doi, la geam. Nu era nimic de văzut afară. Doar un Paris gri și o puzderie de umbrele ce coborau și se lăsau în funcție de înălțimea celor ce le purtau pe deasupra capetelor. Era o cafea mică. Ca măsuța. Abia după aceea am învățat că pe ploaie trebuie comandată mai degrabă o ciocolată caldă sau o cafea vieneză cu multă frișcă ca să-ți dai timp să stai și să te ocupi un pic de tine înainte de a-ți lua inima-n dinți și a împinge din nou ușa, spre strada și ploaia de afară. De atunci m-am învățat să am o carte sau o revistă la mine. Din care nu citesc niciodată pentru că măsuța mea e întotdeauna la geam și ce se întâmplă dincolo, de cealaltă parte, e mereu mai viu și mai interesant. Îmi aduc aminte de mama care îmi povestea cum a ratat  un examen la facultate după ce a încercat să învețe pe o bancă, în Cișmigiu. Eram cu o colegă. Ea citea, eu cu ochii după copii și porumbei. M-a picat.

Dacă plouă prea tare, îmi iau și un croissant. Dar atunci cafeaua trebuie musai să fie mare, în ceașcă adâncă, cu gura largă, să poți cufunda aluatul, să-l vezi cum începe să se înmoaie și abia atunci să-l scoți repede și să încerci să muști înainte să se desfacă și să lase frânturi de cocă pe masă și-n cafea. Odată, un jurnalist mi-a povestit că francezii se împart în două categorii: cei care mușcă din croissant și apoi beau din cafea și cei care îl înmoaie în cafea înainte de a mușca. Sub ploaie și văzuți din spatele geamului, mie îmi par toți la fel. Mâncători de croissante și băutori de cafele. Ca mine. Aș putea trece drept una de-a lor. Mai ales pe ploaie, mai ales când stau la o măsuță cu o revistă sau o carte sub nas care îmi folosește drept paravan pentru gânduri.

Dar azi nu plouă. M-am uitat pe prognoza meteo. Nu-mi pare rău pentru că oricum nu am nici umbrelă galbenă, nici pantofi cu toc și nici poșetă sau eșarfă asortate. Dar aș putea să mă duc să-mi cumpăr un croissant. De la Mega. Și apoi să-mi fac o cafea și să o torn în cea mai mare ceașcă pe care aș găsi-o prin casă, să fiu sigură că pot înmuia cornul înainte să mușc din el. Și m-aș putea așeza pe un scaun, în bucătărie, că de acolo, de la geam, se vede cel mai bine strada. Dar știi, în loc de toate astea, mi-am făcut un ceai. Într-o cană normală. Și stau în sufragerie, pe canapea, cu ochii-n tavan. Cu gândurile aiurea, făcute ghem și așezate cuminți la o masă de doi, cu scaunele unul lângă celălalt. Lasă că vor veni ele și ploile, îmi zic!

sursa foto aici

- Mama, ție de ce ți-e frică?
Simt cum i se ridică privirea spre mine și cum încearcă să-mi intre în creier, să mi-l răscolească pe dinăuntru, să vadă ce e acolo, să știe dacă spun sau nu tot ce gândesc.
- De șoareci, de gândaci, de trezitul de dimineață, de șerpi, de filme de groază...
Pe dinăuntru, ferită de albastrul ochilor ei, vocea din capul meu spune agale, doar pentru mine: și de boală, de urâțenie, de ce va fi, de cum vei fi, de cum voi fi....
- Mama...și atât? De altceva nimic?

De data aceasta s-a apropiat de mine, aproape că s-a lipit cu totul ca și cum privirea nu-i mai e de ajuns și acum ar vrea să simtă cu tot corpul dacă spun sau nu adevărul. Brusc mă simt obosită. O secundă- suficient de lungă cât să vreau să mă întind pe jos și să tac. Dacă ar ști cât de mult îmi doresc uneori să tac. Dar ea vorbește când e emoționată. Nu spune cuvinte, ci le aruncă de-a dreptul afară, ca un  jucător de baschet ce dă la coș. Cuvintele o iau la goană, se izbesc unele de altele, se înlănțuie și-și amestecă silabele între ele de nu reușești să o mai înțelegi. Doar o vezi cum la sfârșit tace epuizată de atâta emoție și vorbire. E felul ei de a-și arăta spaimele și a-și trăi sentimentele.

- Mama, și de altceva? Nu ți-e frică de altceva?
Ah, privirea asta albastră care mă apasă ca o migrenă, care mă ține pe loc și nu vrea să mă lase să respir.
- Mi-e frică să nu mă minți, să nu te superi, să taci, să te ascunzi.
Și să nu mă mai iubești, țipă mintea pe dinăuntru. Dar gura tace și nu vrea să spună vorbe mari, nu vrea să tulbure albastrul ochilor care acum se agață de mine cu o forță ce mă trage parcă în jos, spre pământ, spre caldarâmul pe care așa m-aș întinde, doar să stau un pic și să tac.

O văd cum râde. Gura, până atunci cu buze tremurânde, se desface larg și capul i se dă pe spate, cu albastrul din ochi suprapus peste cel al cerului. Un castan își foiește frunzele fix deasupra noastră. Doar eu îl aud. Ea e prea preocupată să se bucure.
- Mama, te porți ca un copil! Asta nu se va întâmpla niciodată! Mie știi de ce îmi e frică?
Acum mi-aș dori să fie și mai toamnă și să înceapă brusc să cadă cu castane într-un răpăit sinistru care să-i ascundă întrebările, dar mai ales răspunsurile. Îmi vine să o iau în brațe, să o legăn ca atunci când era pui mic și să-i spun șșșșttt, taci cu mama, taci! Cuvintele însă o iau la vale, îmi intră în creier, mi-l răscolesc pe dinăuntru.
- De boală, de urâțenie, de ce va fi, de cum va fi, de cum vei fi. Și mai ales mi-e frică să nu care cumva să nu mă mai iubești, mami!

De sus, de nu știu unde, o castană, o primă castană, și-a dat drumul în gol. Un fel de punct care a căzut la timp, la sfârșit de propoziție.
- Știi ceva, Ana? De fapt, mie nu mi-e frică de nimic atâta timp cât sunt cu tine.

Și râsul ei acoperă dintr-o dată tot ceea ce mintea mea ar putea spune acolo, singură, pe dinăuntru meu.

Avenue avec la floraison des châtaigniers à Arles - Vincent Van Gogh

Vorbeam deunăzi cu niște amice despre coincidențe. Adică da, suntem cu toții de acord că ele există, dar uneori ai sentimentul că destinul te joacă efectiv pe degete. Cel mai elocvent exemplu de astfel de- hai să le spunem stranii coincidențe îl am în familie. Pe bunicul meu dinspre partea mamei îl chema Lazăr. Și, ce să vezi, s-a născut în comuna Gheorghe Lazăr. Bine, poate și de aici numele de familie al neamului. În același timp, pe bunica mea paternă o chema....tataaaam, ați ghicit Lazăr. Șiii...s-a căsătorit cu un Lazăr. De unde deducem că și părinții mei au avut același nume de familie! Exact, pe amândoi îi chema la fel! Eu nu m-am căsătorit cu un Lazăr, în schimb am făcut liceul Lazăr.

Tot la capitolul coincidențe se înscrie și legătura mea cu orașul Reims, din Franța. Adică, prima dată am ajuns acolo într-un schimb de elevi. A doua oară, m-am dus pentru că mi-am făcut o prietenă. A treia oară, că mi-era dor de el. A patra oară, nu mai știu. Dar cum va sună faptul că atunci când a fost să mă trimită Radio France la un stagiu la ei în țară a ales dintre toate orașele posibile exact Reims-ul?!

Și cu Ana există o coincidență. Numele ei are o poveste. Noi ne-am căsătorit de Sfinții Ioachim și Ana, iar domnișoara a ales să poposească la mine în burtă exact de Sf. Ana. De unde și numele care  de altfel, era pe locul numărul 1 în lista de preferințe.

Și acum, doamnelor și domnilor, e rândul vostru să povestiți. Aveți exemple de astfel de potriveli ciudate în viețile voastre? Dacă da, ni le spuneți și nouă? Aveți câteva zile la dispoziție să tot povestiți.

Plânge în hohote. Lacrimi mari pe care la început dă să și le înghită, cu care se îneacă și pe care, până la urmă, le lasă să curgă.
- Dar eu te iubesc și vreau să stau cu tine!
La început, am luat-o în brațe. I-am șoptit exact ceea ce voia să audă "și eu te iubesc; cel mai tare și mai tare. Dar uneori....nu se poate să fie cum vrei tu!'
- Știu, spune cu o voce mică și plânge și mai tare.

Nu știu ce să-i mai fac. Ce să-i mai spun. Undeva, nervii încep să se întindă și parcă aș vrea să pot să opresc din priviri plânsetele deja exagerate. Serios, ce ți se întâmplă așa de grav? Aș înțelege dacă nu ne-am mai vedea cu lunile, dar așa? Doar pentru că vor trece zece zile fără mine?
- Da, dar asta înseamnă zece zile fără să mă iei în brațe, fără să mă pupi și să-mi spui noapte bună, fără....of, măcar lasă-mă să plâng!

Mă simt ciudat. Pe de o parte aș vrea să o consolez, pe de alta aș vrea să nu mai sufere așa de tare pentru atât de puțin. Aș vrea să pot avea cele zece zile departe de ea fără să știu că o dor.
- De ce nu încerci să te gândești la ce poți face cu cele zece zile care, apropo, nici măcar nu sunt așa de multe. Doar opt. Mai numără o dată ca să vezi. Ai putea să-ți faci un program, niște planuri: azi citesc, mai încolo mă joc în curte, mă uit la televizor, fac o prăjitură cu bunica, mă duc să ud grădina. Habar n-am, chestii d-astea menite să-ți ocupe timpul și mintea!
- Încerc, încerc, dar eu tot la tine mă gândesc!

Și atunci îi spun și ei ce mi s-a tot spus și mie de-a lungul vieții:
- Măi, Ana, nu poți să-ți construiești fericirea și starea de bine în jurul cuiva. Că nimeni nu poate să fie lângă tine ori de câte ori îți dorești tu asta. Nici eu, nici tata, nici iubiții, nici soțul. Așa ceva nu există în viață.
Două lacrimi mari pornesc la vale.
- Dar, mama, eu așa sunt! Nu știu cum să fac să nu mai simt ce simt!

Ana. Unsprezece ani. Îmi seamănă perfect. Ii știu lacrimile. Le-am plâns și eu. Pe aceleași. O mai fac uneori. Chiar și acum. Până când se vor usca, o iau în brațe și o țin acolo.Adormim amândouă. Când se trezește știe că nimic nu s-a schimbat. Ea va rămâne cu bunica, la țară. Eu voi pleca un pic. Și totuși, am obținut un zâmbet. Vede și ea că fericirea și starea de bine stau uneori doar într-o îmbrățișare. Doar să vină la timp. O știe și ea. O știu și eu. Ioana. Patruzeci și unu de ani.

Mother And Daughter by Saundra Lane Galloway