Am lipsit. Câteva zile. Din Bucureşti şi de pe blog. Am plecat cu totul, la ţară. Cu fetele mele. Doar cu ele. Trei generaţii sub acelaşi acoperiş unde acum şi-a făcut cuib o familie de rândunele. Pentru prima dată - eu, mama mea şi fetiţa mea, singure şi împreună. O să vă am numai pentru mine! spunea fiecare din noi în gând. Mai puţin Ana care încă e la vârsta la care îşi spune gândurile cu voce tare.

Mama mă lasă să dorm dimineaţa. Mă lasă să citesc seara. Îmi face cafeaua. Îi face Anei clătite. Și toate poftele. Ştie cântece şi spune poveşti. Nu mă lasă să intru în bucătărie. Nici dacă vreau. Nu se plânge. Dar uneori o doare: un genunchi şi un călcâi.

Am fost la piaţă toate trei. Am luat flori şi cireşe. Am fost şi într-un părculeț. Ana şi-a făcut o prietenă fetiţă şi un prieten căţel. Mama a stat în grădină şi a îngrijit trandafirii. A zis că îi aduc aminte de copilăria ei. A zis asta cu ochii spre Ana. Uneori o strigă pe numele meu. Voi sunteţi la fel pentru mine! zice mama şi întinde braţele către amândouă. Ana vine la mine. O iubesc şi pe buni! spune ea. E la vârsta când îşi spune gândurile cu voce tare. Bunica zâmbeşte. Și îmbătrâneşte. O doare genunchiul şi călcâiul. Dar dimineaţa se scoală prima şi face cafeaua. Și o ia pe cea mică la ea să mă lase şi pe mine să mai dorm. Și o ţine strâns în braţe. Cât mai pot şi cât mai vrea!

Dar Ana vrea la mine. Și la tata. Mi-e dor de el tare, tare! spune ea ce e la vârsta la care complicitatea feminină nu are nicio importanţă. Importantă e familia. Unită şi întreagă.

M-am întors. De la ţară şi pe blog.