O clădire mică şi galbenă împrejmuită de o curticică plină ochi. Pe bănci, pe lângă ziduri, în picioare sau chiar pe vine stau cu toţii cuminţi, aşteptând răbdători să fie strigaţi. Nu pe nume, căci aici, la sediul social al SAMU (Serviciul de Ajutor Mobil de Urgenţă) fiecare dintre ei este un număr. În felul ăsta pot face duş o dată pe săptămână.

Azi dimineaţă am avut ocazia să-i cunosc pe doi dintre cei cărora obişnuim să le spunem boschetari. Oameni fără de nimic, pe care îi ocolim şi de care fugim spunându-le adesea copiilor noştri : "uite ce o să păţeşti dacă nu înveţi bine la şcoală". Dar unii dintre ei chiar au învăţat. Atât de bine încât acum, cu ajutorul unui psiholog îndrumător, au ajuns să scrie în prima revistă a oamenilor străzii din România. Se distribuie gratuit, în magazinele Carrefour, şi merită să o răsfoiţi.

Domnul Valentin Zaharescu — căruia îi spun domn din respect — a pierdut totul acum câţiva ani: o soră ce îi ţinea loc de familie, vederea, în urma unei cataracte, casa, pe care a vândut-o pentru a plăti operaţia — care de altfel nu a mai avut loc — şi serviciul, pentru că a ajuns orb şi pe stradă. Scrie la Gazeta străzii sub numele de Boschetarul român şi zice că a moştenit talentul de a povesti din familie, de la sora şi mama lui, amândouă lucrând la Radiodifuziune. Acum cei de la SAMU i-au plătit operaţia. La un ochi a reuşit, la celălalt e încă roşu şi umflat. Zice că se va vindeca cu timpul. Şi timp are, după cum mi-a spus.

Nu a venit singur la întâlnirea cu mine. Lângă el, dar mai în spate, cu mâinile încleştate pe o sacoşă, era domnul Constantin Prohan. Nebărbierit, tras la faţă, şi-a spus povestea cuminte, cu o voce joasă, aproape ruşinat că dintr-un fost fochist a ajuns un nimeni, după ce criza şi ghinionul i-au luat tot ceea ce avea mai de preţ. Mai ales, respectul de sine. Acum aşteaptă să-şi vadă poeziile publicate pentru prima dată la gazetă. Din sacoşă scoate un caiet mare, cu coperţi cartonate, caută febril ceva şi se apucă să-mi recite o poezie.

— E despre un PAFA, spune el şi adaugă complice: adică o persoană adultă fără adăpost.

Nu am reţinut toată poezia, doar prima strofă, care mi-a plăcut cel mai mult. După aceea, domnul Prohan a început să plângă. La fel de ruşinat cum mi-a şi vorbit. Iar eu nu am ştiut ce să-i spun. Doar că o să încerc să arăt cum ştie să scrie şi altor oameni, să vadă şi ei că cei făr' de adăpost nu sunt oameni răi. Doar trişti şi singuri.