Ieri seară, pe la orele 21, eu şi cu Ana ne întorceam agale spre casă. Bosumflată, copila mârâia că e prea devreme pentru culcare, că cică ar fi trebuit să mai fi stat în vizită la prietena ei din cartier, că nu vrea acasă, bref că totul e negru şi nemulţumitor.  În timp ce ea îşi plângea amarul pe stradă şi eu o împingeam de la spate, vedem ceva mic şi pufos care se rostogoleşte spre noi.

-Un căţeluuuş! Uite mami ce puiuţ mic! ţipă Ana fericită şi se repede spre mini-patrupedulul blănos care se gudură şi agită energic dintr-un petec de codiţă.

De la domnişoara blondă ce-l însoţea aflăm că blănosul are o lună şi e un pui de ciobănesc carpatin.

De dimineaţă, Ana, abia trezită din somn, decide să ne jucăm de-a căţeluşul.

-Ştii tu, mami, jocul ăla când tu te prefaci că dormi şi eu vin pâş-pâş şi tu zici vai, uite un pui de căţel orfan! Bine mami, bine?

-Bine, zic. Să înţeleg că tu eşti căţeluşul de aseară?

-Daaa! răspunde Ana. Sunt un puiuţ de câine ţigănesc.