Bună ziua, soţul la aparat. Nevastă-mea şi aia mică au plecat la ţară; pe mine m-au lăsat în Bucureşti să muncesc. La plecare nevastă-mea mi-a trasat sarcinile:

• Scoate rufele ude din maşina de spălat şi pune-le la uscat;
• Bagă la spălat blugii ăia pe care i-am lăsat la înmuiat în cadă;
• Scrie pe blog că tarta a fost bună.

Aşa că iaca, scriu pe blog despre tartă. Introducing (drumroll) tarta:

Figura 1: Tarta.

Iar acum povestea tartei. Acum câteva zile îi spune nevastă-mea fiică-mii, în nu ştiu ce context, că o să facă o prăjitură. Poate chiar împreună. Ok, nimic special. Însă seara, după ce a venit frântă de la birou/parc/whatever, şi-a dat seama că la ora 10 seara trebuie să se apuce de gătit, după care (adică după ce termină gătitul început la 10 seara) trebuie să se apuce de făcut tarta. (Că altfel nu mai are când, şi i-a promis copilului.) M-am uitat un pic ciudat la ea, dar n-am comentat (găsesc că e mai sănătos pentru toată lumea să tac cât de mult mi se permite).

Evident, au prins-o zorii comunismului frământând la aluatul de tartă. N-am mai răbdat şi i-am spus că cere prea mult de la aia mică: dacă ea stă până noaptea ca să facă o tartă doar pentru că a aruncat o vorbă într-o zi, o să aibă acelaşi gen de pretenţii şi de la copil. Iar copilul nu va face niciodată eforturi de-astea donquijoteşti pentru maică-sa, aşa că maică-sa o să fie dezamăgită/rănită/whateverită pentru simplul motiv că-i cere prea mult copilului. În mod curios, a fost de acord. Dar tot a terminat tarta.

În tot cazul, tarta a fost bună. Hai că s-a terminat şi a doua maşină, mă duc să pun blugii pe sârmă.