– Aaaauuu! Mă doaaareee!
Alerg cât pot de repede. O ridic încet în braţe, încercând să nu ating din greșeală genunchiul lovit. Lacrimile i se scurg pe obrajii murdari de praf. A căzut şi tremură mică de spaimă. Scânceşte.
– Îmi pare rău, mami!
O legăn ca atunci când era bebeluş. Îi șterg lacrimile, încerc să spăl rana cu puțină apă.
– Nuuuuu! Mă doaaareeee!
Mă uit în ochii ei plânşi şi mă întreb de câte ori ar fi trebuit să-i spun că era periculos ceea ce făcea. I-o spusesem deja ieri și alaltăieri. A încercat-o și azi. Dar azi a avut ghinion. S-a întâmplat. A căzut. De sus, de pe un fel de scenă montată în parc pentru spectacole în aer liber.

Cu capul ascuns la pieptul meu, suspină și se vaită. O mângâi. E tot ceea ce pot face pentru ea. Ştiu foarte bine că în zece minute plânsul se va opri ca prin minune, nasul va fi suflat, rana oblojită, iar Ana va fi din nou pe scenă. Acolo, la înălţime, pe margine, cât mai pe margine. Acolo de unde poate oricând să cadă, dar "uite, mami, acum n-am mai căzut, vezi?"

Așa e Ana. Așa a fost de când era mică. Veşnic pe fugă, veşnic grăbită, veşnic dornică să încerce, să testeze, să facă ceea ce nu s-a mai făcut. Degeaba încerc să o domolesc. Degeaba îi spun: "într-o zi o s-o păţeşti, ascultă la mine!" Poate – dar până atunci câte scene are de cucerit şi câte margini de străbătut!

Sper doar să fie cineva lângă ea să o ţină în braţe când se va întâmpla să cadă. Nu să o prindă. Nu ar vrea, ştiu asta. Căci Anei  până şi căderea i se pare spectaculoasă, înainte de izbitură. Are farmecul ei, ca o clipă de zbor. Sper doar ca înainte de-a se urca iarăşi sus, în vârf de lume, să lase pe cineva jos gata să o ridice atunci când o să cadă. Căci aşa e Ana. Se urcă singură, dar îi place să-i întinzi mâna şi să o ridici de jos. Și să nu te superi pe ea. Deşi i-ai spus de nenumărate ori ce poate să păţească. Ea doar a încercat. Și azi nu a reuşit. Ştiu asta pentru că am fost acolo. Și am luat-o în brațe.