De când s-a născut cea mică, luna august e pentru mine luna în care îmi iau soţul de o mână (ca pe vremuri) şi fugim împreună în lume. Nu mult, doar un pic, cam zece zile, cât stă Ana cuminte la ţară cu buni. Ne urcăm în maşină şi plecăm unde vedem cu ochii. Cât mai departe. Doar noi doi. Fără prieteni, fără grija că se face târziu şi trebuie dus copilul la culcare, sau că e prea cald pentru a umbla pe coclauri.

Şi e cald, că doar e august! Dar ce contează! Pentru câteva zile, nu mai sunt mamă de Ana, ci doar o femeie care se bucură să descopere lumea de mână cu un bărbat pe care îl iubeşte. Bineînţeles că ne uitam cu dor la toţi copiii din jur, bineînţeles că umblăm prin magazine de jucării cumpărându-ne libertatea de a fi doar noi doi cu preţul vreunei păpuşi pe care Ana nici nu o bagă în seamă, prea ocupată fiind să ne strângă în braţe la întoarcere.

Dar de-acum... s-a isprăvit, vorba greieraşului din poezie. Anul acesta, luna august este luna în care ne montăm centrală. Luna în care bucătăria mea micuţă, gândită până la cel mai mic detaliu cu mintea noastră, căci Ikea nu exista pe atunci, va fi demolată, ciopârţită, distrusă pas cu pas, pentru ca mastodontul uriaş să poată atârna de un perete.  De câteva zile, toata mintea mea e ocupată cu modele, instalatori, ţevi, boilere, centimetri şi calcule. Mă simt pierdută în faţa viitorului şantier, pe care îl fac sub presiunea unor vecini rău platnici.

Încerc să găsesc o doză de romantism în a sta murdară de var şi de praf în sufragerie cu soţul în timp ce copilul va fi la ţară. Dar, degeaba! Nimic nu mă consolează în clipa asta. Poate doar un instalator bun.