Nea Marian a plecat. Şi-a luat jucăriile şi dus a fost, fără niciun cuvânt, fără să-mi arunce măcar vreo privire peste umăr, fără să plece urechea la vorbele mele. Cu un papuc în picioare şi celălalt la subraţ, plin de praf şi de ură, nea Marian a hotărât că a venit momentul să ne dea o lecţie. Mie şi soţului, adicătelea.

Să ne arate el cum noi ăştia de ne credem deştepţi şi cu facultate, ăştia de avem pretenţii şi opinii când vine vorba de casa noastră, noi ăştia de vorbim cu dumneavoastră chiar şi atunci când suntem călcaţi pe bătături, ei bine, vom fi striviţi în picioare, umiliţi, abandonaţi cu centrala noastră pe jumătate montată.

Pentru că el, Nea Marian, nu suportă să-i spună cineva ce să facă, nu are nevoie de sfaturi, de replici, de remarci. Până când lucrarea nu e gata, până când ultimul şurub nu e înfiletat şi ultimul racord nu e făcut, casa ta e a lui. Ce dacă o ţeavă e trasă strâmb, ce dacă tu vrei să faci aşa şi aşa în sufragerie la tine?  Dar cine eşti tu, mă? Şi cum de îndrăzneşti să cârcoteşti în faţa lui Nea Marian? Uite ce-ai făcut! Acum l-ai supărat şi el a plecat. Fără cuvinte, că oricum tu nu ai înţelege! Cel puţin aşa mi-a spus mie, mândru că mi-a dat o lecţie.

Cum? Voi nu aţi auzit de Nea Marian? Dar ce naiba v-au învăţat ăia la facultate?