La început a fost uimirea. Apoi, glasul nu o ajuta să poată să-şi ţipe bucuria. Ca şi cum ar fi fost prea mult pentru trupul ei de copil. A fost pentru prima dată când Ana a plâns de fericire.

Recunosc că m-am gândit mult înainte să-i fac bucuria. Oare merită tevatura? Oare va înţelege ceva? Oare nu va fi prea mult şi prea scurt? Oare noi nu ne vom transforma în doi căpcăuni nervoşi de oboseală şi de stres? Oare acolo unde vom sta nu va fi prea frig sau prea strâmt sau prea departe, sau mai ştiu eu?

Apoi mi-am adus aminte de tata. Cum îşi imagina el că vom merge împreună la Paris când voi fi eu mare. La Paris am fost, fără el. El nu a mai trăit să mă vadă prea mare.
Şi atunci mi-am dat seama că vreau să-i fac cadou Anei amintirea asta. Cea pe care eu nu o am. Amintirea unei aventuri cu mama şi tata pe vremea când ea avea 6 ani şi părinţii erau încă tineri. Amintirea zilei când adunaţi în cămăruţa ei, i-am spus că peste două zile plecăm la Paris. Şi că va zbura pentru prima dată cu avionul. Şi că va vedea Tour Eiffel-ul. Şi că patru zile nu va dormi la prânz.

Ana a plâns de bucurie.
Şi eu. Pentru ea şi pentru mine. Pentru amintirea pe care o vom avea împreună.

Plecăm joi!