Când Lala a venit la noi, se numea Jack şi costumaşul lui viu colorat mirosea a curat. Acum se numeşte Lala, are o pată mică de cacao pe faţă, iar hăinuţa în albastru şi verde este uşor ponosită.

A apărut la noi într-un moment de restrişte. Pe vremea când Ana nu voia să doarmă decât cu degetul meu pe post de păpuşică. Avea vreo 10 luni şi în fiecare noapte, degetul meu arătător ducea o luptă acerbă doar-doar va scăpa din închisoarea celor 5 degeţele. A fost nevoie de o minte de bărbat să rezolve situaţia.

M-a luat soţul într-o zi la Baby Expo şi după câteva minute de căutări l-a găsit. L-a apucat de moţul albastru de la fes, ăla pe care Ana îl mestecă şi acum când nu reuşeşte să adoarmă, l-a învârtit deasupra capului, l-a întors spre stânga, apoi spre dreapta, l-a apăsat un pic pe burta viu colorată să vadă cât e de moale şi a decretat: ăsta e! Mă uitam cu ochii măriţi de groază la cel ce avea să-mi înlocuiască degetul din palmă. Un clovn? Un cap colorat cu zâmbet şi privire cusută cu aţă colorată? Eu speram la un iepuraş, sau un căţeluş. Sau chiar un hamster pufos. Dar ăsta?! O să se sperie copilul de el!

Lala

Dar copilul  nu s-a speriat. S-a ridicat greoi, agăţându-se de barele de la ţarc, l-a privit lung pe Jack, căci ăsta era numele lui de magazin, apoi i-a zâmbit larg; când tata a întrebat-o cum vrea să-l cheme, Ana a spus, întinzând mânuţele, ce putea şi ea să spună: la-la!  Şi Lala a rămas. A rămas la noi cu numele şi cu toată fiinţa lui de clovn caraghios.

Acum l-am luat din pătuţul Anei şi l-am aşezat în faţa mea pe birou. Să mă inspire.
- Ia zi, măi Lala, ce să scriu eu despre tine? Nu zici nimic?
Doar Anei îi zice. Îi zice poveşti în fiecare seară, atunci când în casă e noapte şi prea multă linişte. De acolo, din îmbrăţişarea în care doarme, Lala veghează. Se uită cu ochii lui cusuţi cu aţă verde de jur împrejur,  la Ursul mare de pe jos ce sforăie zgomotos. Eu nu-l aud, dar sunt sigură că sforăie. La Croco, crocodilul lung şi verde de la capul patului, la Pufi, căţeluşul acceptat în pat pentru că altfel plânge şi-i trezeşte pe ceilalţi. Şi la puiul de om de lângă el ce-l căută noapte de noapte prin somn. Căci fără Lala, Ana nu doarme.

- Ne-a crescut puiul, zice Lala.
- Şi tu ai cam îmbătrânit, Lălică! îi zic eu pe numele de alint.
Lala zâmbeşte. E drept ca el oricum zâmbeşte, aşa e gura lui din aţă roşie. Dar acum, chiar simt că zâmbeşte. Cu complicitatea celor sortiţi să ocrotească aceeaşi fiinţă. Acum, că Ana e la grădiniţă, Lala se odihneşte. Capul cu fes roşu i-a căzut într-o parte, iar pata de cacao cu lapte aproape că nu se mai vede.
- Lala, tu chiar dormi?
Nu răspunde. Doar moţul de la fes pare că tresare uşor. O să mă opresc din scris să-l pun înapoi în pătuţ. Uşor, cu grijă, să nu-i tulbur visele de pluş. Somn uşor, clovn blând! Lala-al nostru!