Am descoperit de curând că aspiratorul poate da măsura trecerii timpului.

Când Ana avea vreo 3 ani, era suficient să audă cuvântul curăţenie, ca să se bage zglobiu printre picioarele mele şi să-mi spună cu o voce peltică viau să ajut şi eu, mama. Îmi aduc aminte cum, sprijinită de ţeava aspiratorului, mă uitam în jos la ea şi scotoceam împreună după vreo cârpiţă de şters praful curată  cu care se apuca voiniceşte să frece tot ceea ce îi ieşea în cale. Îmi amintesc că încercam să mă bucur de tot ajutorul ei, să nu-i arunc priviri de genul "măi Neghiniţă, ce vrei tu să faci pe aici, nu vezi că mă împiedic de tine?" şi în general să aplic dictonul carpe diem.

Ei bine, acum sunt în faza "o tempora!" Căci, înarmată cu acelaşi aspirator, dar în prezenţa unui copil cu trei ani mai mare, m-am ciocnit ieri de o cu totul altă reacţie.

Decorul: la noi în sufragerie. Ana, tolănită pe canapea, cu ochii lipiţi de Duffy Duck și Porky. Eu, trăgând după mine aspiratorul până sub ochii odraslei. Ea, ținându-se bine de telecomandă, îmi aruncă o privire pe fugă şi se înfige şi mai bine între două perne. Eu: ar trebui să facem curăţenie pentru Crăciun, că nu cred să vină Moşul într-o casă murdară! Ea tace, vădit deranjată că vorbesc peste Porky. Fulger cu privirea porcul de pe ecran şi pornesc aspiratorul. Impasibilă, Ana ţinteşte cu telecomanda spre televizor şi dă sonorul la maxim. Nici eu nu mă las. Pornesc un asalt cu peria la picioarele copilei care abandonează papucii şi-şi trage genunchii la piept.

- Uite, ţi-am făcut loc!

Mama ta de copchil! zic în sinea mea şi arunc privirea aia pe care numai mama o ştie. Punct ochit! Zâna canapelei apucă telecomanda, reduce la tăcere raţa şi porcul, încalță papucii, se duce la ea în cameră şi cu mâna pe clanţă zice:

-Îmi închid şi eu uşa că vreau să ascult radioul şi tu faci prea mult zgomot!

Rămân singură cu aspiratorul şi... îmi văd viitorul.