Stând astăzi pe holurile instituţiei, cu o cafea în mână, am aflat ce poţi face dacă vrei să aduci ploaia.
- Trebuie să perii pisica! mi-a spus o tanti ce socializa în coasta mea.
- Fiţi serioasă, zic. Păi asta înseamnă că de fiecare dată când e secetă, începe lumea de la ţară să-şi fugărească pisicile cu peria!
Imperturbabilă, partenera mea de conversaţie spuse pe un ton sfătos:
- Eheee, tocmai asta e problema. Că nimeni nu stă să-şi pieptene mâţa când trebuie...

In pijămăluţa ei rozalie, Ana stă în vârful patului şi povesteşte:
- Am fost după-amiază în parc şi m-am dat cu săniuţa.
- Şi erau mulţi copii? vreau eu să ştiu.

Pauză de gândire...
- Păăăi, vreo 10 pârtiaşi.

În ciuda experienţei deloc neglijabile, acumulate în cele 5 ierni petrecute până în prezent la ţară, Ana nu a mai văzut până acum un căţel tremurând de frig. În mintea ei, câinii se împart în două categorii mari şi late: câini care latră şi câini care se gudură.


Aşa că şoricarul zgribulit descoperit astăzi în parc a pus copilul în mare încurcătură. După ce l-a mângâiat un pic cu mănuşile ude şi reci, ceea ce i-a provocat patrupedului nişte frisoane vizibile, Ana a spus uimită:
- Uite mami, căţelul ăsta toarce!

P.S: Nu vă faceţi griji, patrupedul nu era singur, avea stăpân şi la ora asta se lăfăie probabil în coşuleţul lui cu un os în gură şi se uită pe geam cum ninge.

Mă tot uit pe geam şi mă gândesc că azi, în prima zi de iarnă adevărată cu fulgi mari şi nebuni, eu trebuie să iau drumul în piept şi să mă duc să înscriu copilul la şcoală. Mai bine zis, să încerc să văd cum stă treaba, după ce am aflat că este deja bătaie pe locuri. Doar 75 de locuri pe toată şcoala pentru clasa I.

Nici nu-mi vine să cred că de la toamnă o să fie şcolăriţă. Ea, care de dimineaţă s-a aruncat pe burtă în zăpadă şi a luat-o în patru labe spre grădi, tăvălindu-se ca un pui de căţel. Ea care e ştirbă şi sâsâită şi care vorbeşte încă cu o droaie de prieteni imaginari. Şi care plânge cu suspine când se simte vinovată. Şi care nu se poate trezi dimineaţa şi care urăşte temele date de logoped. Şi care se plictiseşte imediat şi care nu are răbdare să asculte, dar vrea să vorbească tot timpul. Şi care la primăvară va face 7 ani. Şi care creşte. Şi cu care o să mă duc să mă joc în zăpadă. Chiar azi, după ce termin cu inscrierea.

Nu era nici şchiop, nici murdar, nu avea nici pantalonii găuriţi şi nici bube la vedere. Nu era în cârje, nu se târa, nu stătea în genunchi şi nici nu avea vreo iconiţă atârnată de gât. Nu avea şapte fraţi sau cinci copii acasă, nu se plângea de boală sau de şomaj. Avea doar un acordeon la care, culmea, ştia să cânte bine. Ştia şi să zâmbească călătorilor plictisiţi din vagon. A cântat preţ de trei staţii şi nu a primit mare lucru, deşi pentru câteva minute metroul bucureştean nu a fost cu nimic mai prejos decât cel din Paris. Şi asta datorită cântăreţului ăsta ţigan sau rom, spuneţi-i cum veţi vrea.

Cam cât oare o să-şi mai încerce norocul prin Bucureştiul nostru înainte de a pleca la ei, la occidentalii ăia, care atunci când cineva le cântă în metrou ştiu să ridice privirile, să asculte, să zâmbească şi să plătească? Şi d-asta ne şi place de ei, nu-i aşa? Că sunt dezinhibaţi şi ştiu să se distreze!

Ce e aşa de rău în a da un bănuţ unui muzician ambulant care îşi încearcă norocul pe unde apucă? Ştiu, suntem săraci şi nu avem chef să cotizăm. Şi totuşi, o facem când e vorba de vreun schilod care tremură pe treptele bisericii, sau de vreun cerşetor trăgând după el 2-3 plozi, sau de diverşi năpăstuiţi ce-şi fac cruce peste cruce şi-ţi promit vorbe bune către Cel de Sus. Păi, atunci e normal ca ei să rămână la noi, iar puştii care ştiu să cânte să se ducă în alte părţi. Credeţi că e simplu să cânţi Time to Say Goodbye la acordeon? Păi fie-mea nici după trei luni de pian nu ştie să cânte fără greşeală Frère Jacques la clape -- şi asta cu profesor plătit şi cu orgă acasă!

Chiar nu înţeleg de ce ne este atât de greu să ne bucurăm de ceea ce ni se oferă. Mai ales atunci când e vorba de un cântec. OK, e în metrou, dar sunt sigură că la fel am reacţiona şi dacă ar veni un violonist la masa noastră de la restaurant şi ne-ar cânta de inimă albastră. Ne-am strâmba şi am ridica vocea să-l acoperim pe nefericitul ăla care vrea cu orice preţ să ne facă să ne simţim bine.

Căci exact aşa erau şi bucureştenii de azi. Trişti, cu capetele plecate, speriaţi parcă nu care cumva să le scape vreun surâs care să-l atragă spre ei pe omul cu acordeonul. Dar el nu s-a lăsat păcălit. Nici nu s-a dus spre ei. M-am dus eu la el. Apoi, s-a dus direct spre ieşire cu acelaşi zâmbet plin de candoare. Şi noi am rămas ca proştii pe loc, cu privirile în pământ. Şi asta tocmai de Ziua Unirii...

Afară ninge ploios. Peste două ore ar trebui să înceapă să sosească musafirii. Deocamdată, au început să sune că nu mai vin. Unii din cauza vremii, alţii din cauză de copii pe care nu au cu cine să-i lase. Din punctul ăsta de vedere, am fost categorică: este o petrecere child unfriendly. Avem și noi voie să ne exercităm din când în când statutul de oameni mari care fac ce vor muşchii lor. Adică, să stea la bârfe şi ginuri până în zori de zi.

Am făcut şi tort. Diplomat, cu pișcoturi. Şi ca să nu mă simt o mamă denaturată i-am făcut şi Anei unul la fel, doar un pic mai mic, cu care am trimis-o pachet la bunica până mâine la prânz când intenţionez să redevin cea mai bună mamă din lume.

Între timp, încerc să fiu cea mai bună nevastă din lume, că e ziua lui. Şi încă n-a văzut ce fustă mi-am luat. I-am arătat doar tortul; hai să vi-l arăt şi vouă:

Tortul meu. Mhm... al lui.

De câteva luni, Ana are în fiecare săptămână câte un concurs la grădiniţă. Dacă m-ar auzi, pun pariu că şi-ar da ochii peste cap, cum numai ea ştie să facă, şi mi-ar spune că nu e chiar în fiecare săptămână, măi mamă măi! Căci, de la o vreme, aşa mi se spune mie: măimamămăi. Mă simt ca o specie aparte al cărei unic scop pe lume este să o încurce pe Ana.

Dar, să trecem mai departe la subiectul de astăzi şi anume concursurile de la grădi. Ideea nu e rea deloc.

Ana şi tortul ei...

S-a întâmplat acum vreun an şi jumătate, pe vremea când pârdalnicul de R se încăpățâna să nu facă parte din viaţa noastră. Atunci, am început mersul la logoped şi odată cu el, seriile lungi de teme şi de exerciţii.  Şi tot atunci i-am spus Anei că în ziua în care îl va putea spune pe R o să-i fac petrecere la grădiniţă, cu toţi prietenii. Că doar munca trebuia răsplătită, chiar şi-n cazul unui copil mic ce se chinuie luni de-a rândul să-şi facă limba să vibreze.

Şi în sfârşit, a reușit! Aşa că azi am avut petrecere, cu tort de la Alice. Bravo, Ana!

...care arăta aşa.

Într-o scurtă pauză de poză

Am avut o zi plină. Dimineaţă, la patinoar. Ea pe gheaţă, două ore. Eu pe margine, cu admiraţie. A învățat să frâneze. Încă nu îndoaie genunchii, dar promite. Aşa spune Andrei, probably the best  teacher in the world. Aşa spune ea.

După amiază, cu gaşca la film. În premieră, am trimis copilul cu prietenii și mamele lor responsabile la Hollywood Multiplex, în timp ce eu mi-am permis să dorm şi să recuperez sâmbăta lucrată.

Iar seara s-a încheiat apoteotic cu prăjituri de la Alice. Quel beau dimanche la noi în familie!

Bunica noastră are suflet de copil. Că doar ea ştie să inventeze poveşti cu dragoni şi cavaleri ce se luptă cu baloane. Şi doar ea poate să amestece în salata de vinete, zicând că face vrăji într-un pocal fermecat. Şi doar ei i-a dat prin cap să urce copilul pe blatul de la bucătărie şi să-l roage să-i dea din dulapul de sus punga cu orez. Şi doar ea a avut onoarea să primească 5 desene făcute de Ana într-o singură zi. O zi în care eu am fost la birou şi în care, atunci când m-am întors acasă, am găsit vasele spălate, o supă de roşii gata făcută, un castron cu vinete în frigider, șnițele proaspete în cuptor, clătite cu gem pe masă și un copil cu un zâmbet până la urechi. Oare cum reuşesc mamele astea?

Nu că aş fi păţit ceva rău. Dar, data viitoare când am de gând să mă duc într-un supermarket necunoscut, vineri seară, cu copilul după mine, aduceţi-mi aminte că sunt nebună.

Am ajuns vineri în Carrefour Berceni, după ce, într-un entuziasm nebun, am hotărât să merg în Decathlon-ul de lângă, să-i cumpăr Anei o vestă de fâş pentru patinaj. Ultima dată a transpirat în geacă atât de tare, că a răcit cobză. Şi dacă tot eram prin zonă, am zis să mergem şi-n Carrefour să ne facem cumpărăturile. Iniţial părea o idee bună, mai ales că ceasul arăta doar vreo 18h30. Se pare însă că aceeaşi oră, aparent inofensivă, atrăsese vreo juma de Bucureşti care ocupase tot spaţiul dintre rafturi.

În plus, client fidel al Corei Pantelimon, m-am trezit absolut debusolată printre produsele concurenţei. Am căutat 45 de minute pişcoturile, altele 30 de minute făina, am renunţat să mai cumpăr ulei, am luat primele mezeluri ieşite în cale, m-am pierdut de bărbat, copil şi căruţul de cumpărături şi ne-am căutat disperaţi, printre rafturi, vreo juma de oră. Bref, la ora 20h50, am părăsit Carrefour-ul plini de draci, cu dureri musculare în picioare şi cu altele, mai crunte, de cap.

Am răsplătit copilul pentru turul de forţă cu 10 minute de dat într-un balon uriaş ce plutea pe un bazin. Concret: se descalţă copilul, se bagă în balon, i se pun mâinile la urechi în timp ce o tanti umflă balonul cu o pompă şi se împinge balonul cu copchil cu tot, într-o piscinuţă. După 10 minute, obţii un copil fericit, transpirat şi uşor umed, fiindcă mai intră şi apă în interiorul balonului.

Singurul lucru bun a fost că Ana a dormit azi dimineaţă până la 9h. Tocmai azi, când eu a trebuit să mă duc la muncă. De unde vă şi scriu.

Ştiţi sentimentul ăla minunat când ai o carte bună în mână şi un fotoliu moale la dispoziţie şi nimeni în jur care să te bârâie la cap? Aşa eram eu ieri, în momentul în care m-am urcat în troleibuz. Un troleibuz drăguţ şi bun care a venit după nici 3 minute de aşteptare, gol-goluţ şi cu scaune pluşate şi moi, exact lângă uşa din faţă. Mă aşez cât pot de bine, arunc lumii de pe geam un zâmbet de femeie împlinită când deodată, vecinul meu de peste drum prinde a glăsui:
- Beeeei, mă auzi, fa? Aloooo! Ce mama mă-tii faci acolo? Beeeei, să ştii că sunt nervos!

Nici nu încape îndoială că este. Pot să o confirm şi eu şi celelalte 5 persoane obligate să asculte conversaţia lui de la telefon. Fără să vreau, aflu că o Afrodita a făcut nu ştiu ce mizerie care l-a supărat la culme pe tovarăşul meu de drum. Şi nu numai Afrodita, dar şi o doamnă din troleibuz care se pare că a avut tupeul să-i spună să dea sonorul mai mic.

- Beeeeeei! zice el către cea de la capătul firului. Auzi tu ce idioată! Păi ea se leagă de mine când eu sunt fleaşcă de supărare!

Pe asta, chiar nu am mai auzit-o!

Vreau la munte!
Mă gândeam să încerc să plec undeva pe la mijlocul lui februarie. O săptămână, la Predeal, că acolo o avem pe doamna Puşa cu care schiază Ana. Problema e că aş vrea să schimb un pic vila unde stăteam de obicei şi unde anul trecut, am căzut cu patul. Dacă aveţi vreo şustă pe la Predeal, aproape de pârtie şi nu foarte scump, spuneţi-mi şi mie!

Şi pentru că tot vorbim de lucruri plăcute, vă informez că temperaturile mediteraneene din ultima vreme mă fac să visez deja la vacanţa de vară. Aşa că vreau şi la mare! Dar nu ştiu unde. Până acum, Ana a beneficiat exclusiv de litoralul bulgăresc. În mare a fost OK, dar ni s-a cam acrit. Mai ales de bulgari. Nu de toţi, de majoritatea. Anul ăsta ne bate gândul să încercăm să socializăm cu turcii. Am socializat şi în trecut, dar fără copil şi fără pretenţii. De data asta însă, nu prea am habar spre ce să mă orientez. Ştiu că vreau avion şi multe stele la cazare, plajă cu nisip şi intrare lină în apă, fără bolovani. Personal, nu sunt interesată de piscină. Vreau să existe, dar copilul e ţinut oricum pe plajă şi lăsat să se bălăcească în apa mării. Că d-aia mă duc la mare.

În concluzie, are careva vreo idee, că poate mă învârt de vreun early booking; se pare că au început deja şi reducerile nu sunt de lepădat. În contrapartidă, ofer ponturi despre Bulgaria, Austria (pe timpul verii) şi Italia (mai ales Toscana). Ce ziceţi, batem palma?

Eu şi sportul am avut o relaţie tensionată încă de la început. Deşi în fragedă pruncie promiteam să devin un copil normal ca energie şi vitalitate, repetatele încercări ale familiei mele de a mă învăţa şi altceva în afara mersului biped au dat greş de fiecare dată. Şi uite aşa am ajuns la vârsta maturităţii de râsul curcilor. Pentru că într-un acces de sinceritate pe care sper să nu-l regret, trebuie să vă spun că niciun sport nu s-a lipit de mine. Nada de nada.

Au încercat  ai mei, săracii, să mă înveţe să merg pe bicicletă. Eşec total. Am reuşit doar să ţip sănătos, să cad pe-o parte şi cel mai grav, să-i rup lui taică-miu unica pereche de pantaloni mişto adusă de la Paris, pe vremea lui Ceauşescu. Suficient pentru a pune capăt tentativelor de a fugări odrasla pe aleile Herăstrăului. O fi zis, săracu', că până la urmă o să învăţ şi singură, mai târziu. Ei bine, nu am învăţat şi deci nu ştiu să merg pe bicicletă.

Apoi, m-au dus la patinoar. Inutil să vă spun că iar am păţit-o. De data asta, mai serios.

Ziua mea de nume a fost eclipsată de ziua lui. Un el frumos, cu ochi albaştri, îmbrăcat de gală în costum de Spiderman. Îl cheamă Ion, are 6 ani, doi fraţi mai mici, un câine, o pisică, un hamster, doi verişori şi doi părinţi super zen care au avut puterea să-i facă petrecere, deşi mezinul familiei are abia 5 săptămâni.

Cum să nu te duci în vizită la un astfel de flăcău care, în plus, are şi un arsenal întreg de săbii de jucărie şi ştie să cânte şi la vioară? Cum să ratezi o petrecere unde poţi să joci nestingherit v-aţi ascunselea şi leapşa, unde eşti hrănit cu pizza şi unde bunica cicălitoare este pusă la punct fără drept de apel? Ziceţi şi voi, nu meritam eu să fiu eclipsată de un astfel de personaj? Culmea e că, deşi eram singura mamă de la petrecere - restul părinţilor şi-au lăsat copiii şi au plecat - eram, bineînţeles şi cea mai stresată. Astfel încât mi-am petrecut mare parte a timpului alergând-o pe fie-mea cu foehn-ul. O mişcare justificată în parte de claia de păr ud de pe capul Anei şi de altă parte de recenta sinuzită ce ne-a stricat sărbătorile. Ştiu că vă frământă întrebarea de ce naiba am rămas eu cu ochii pe Ana, în loc să fac şi eu ca ceilalţi părinţi normali la cap? Păi, având în vedere că Ionul din poveste locuieşte undeva, după Cora Pantelimon, odată ajunsă cu maşina cuiva care a trebuit să plece ulterior, nu am avut cu ce să mă întorc acasă la mine. Şi uite aşa, am ajuns să fiu unicul adult enervant cu excepţia bunicii pisăloage. Oricum, până şi ea şi-a spălat păcatele cu cel mai minunat tort diplomat pe care l-am mâncat -- ever. Cu kiwi şi căpşune şi o cremă bună rău.

După ce am plecat de la Ion pe la 16:00, după ce am ajuns acasă şi am încercat să o culc o juma de oră la mine în pat, după ce Ana nu a putut să adoarmă, după ce am dat-o jos din pat şi am trimis-o la joacă, după ce a jelit o oră de oboseală, am hotărât să-mi spăl totuşi păcatele de mamă control freak. Aşa că ieri, duminică, am fost împreună în oraş şi după ce s-a dat cu trotineta pe străduţe, după ce a cunoscut o pisică şi a vrut să plece cu ea, am mers la cofetărie, am ales un tort şi am chemat-o în vizită pe cea mai bună prietenă. A ei, of course! A venit şi cu mama din dotare şi în timp ce noi beam o bere şi fierbeam crenvurşti în bucătărie, fetele se jucau cu îmbrăcatul şi dezbrăcatul unor patrupede marca Ikea. Apropo, ştiaţi că mai nou puteţi cumpăra de la Ikea costumaşe pentru jucăriile de pluş? Am aflat şi noi aseară şi de atunci vreeeeem!

Încerc să mă gândesc la ceea ce mi-aş dori pentru mine şi doar pentru mine. Să fac o listă cu nimicuri din acelea muiereşti pe care să le primesc de ziua mea şi care să mă facă să bat din palme şi să tropăi din picioare.

Până acum mi-au venit în minte următoarele:
- sănătate pentru toată familia
- incisivi laterali superiori pentru fie-mea, care e ştirbă de prin octombrie
- zăpadă pentru dus copilul la schi
- învăţătoare bună pentru la toamnă
- petrecere reuşită de ziua soţului

O să încerc să nu înfulec toate fursecurile cu stafide făcute cadou de bonă, măcar să nu mă procopsesc cu un kilogram în plus.

În rest, vorba Anei, "la mulţi ani mie!" şi să vă trăiască şi vouă Ionii şi Ioanele de prin familie!

În ultima vreme, m-am tot lovit de diverse mame care se plângeau care mai de care de bebeluşii lor ţipători şi urlători ce declarau război somnului. Şi pentru că am fost şi eu mândra posesoare a unui astfel de exemplar, m-am gândit să vă povestesc un pic despre experienţa noastră în ale dormitului. Trebuie să vă spun încă de la început că a fost o experienţă tristă şi traumatizantă. Într-atât de traumatizantă, încât m-a făcut să ratez primul an din viaţa Anei. Efectiv, nu am reuşit să mă bucur de ea aşa cum ar fi meritat.

Până la 11 luni, Ana a refuzat să doarmă. Punct. O să vă întrebaţi cum a supravieţuit. Şi o să vă răspund cu toată sinceritatea că nici eu nu ştiu cum. A avut colici încă din primele două săptămâni de viaţă. Dureri crunte ce o făceau să se învineţească şi să tremure. Nu-i treceau decât dacă o ţineam cu burtica goală pe burta mea şi aşa reuşea să adoarmă vreun sfert de oră. După care, o luăm cu urletele de la capăt.

La noi la țară, Anul Nou a început cu mersul cu Plugușorul. Echipată cu trăistuță și multe pachete de șervețele, Ana a plecat la colindat cu prietenii de prin sat. Au dat roată pe la casele din vecini, pe ulița ce merge către biserica veche, pe cea dinspre gârlă, pe la casele celor câtorva bucureșteni care de obicei nu-i primesc și încuie porțile. Dar eu nu spun nimic, mai ales când copiii le-o prezintă rudelor din sat ca pe "prietena noastră mai mică".

Apoi, după prânz și 7 ml de Nurofen, am pornit-o iar pe uliță, de data asta cu sorcova. Am colindat cu lanterna după noi, că ne-a prins seara pe drum, și am fugit de cetele de mascați ce ieșeau prin sat să alunge spiritele rele ale anului vechi.

De dimineață, am fost cu "grâușorul", ăl' de l-a sădit bunica de Sf. Andrei și care aici, prin partea asta de Românie, se împarte oamenilor în prima zi a Noului An. A umplut trăistuța cu bănuți, covrigi, bomboane și mere. A primit chiar și un cozonac de la o femeie bătrână și singură și a plâns deznădăjduită când și-a scăpat mandarina muncită în țărână. A fost lătrată de câini, a fost fugărită de niște gâște, a mângâiat pisici, a dat nas în nas cu un cal scos la adăpat și în timp ce împărțea banii cu prietenii de prin vecini, le povestea cum e la Paris.

Apoi, în noaptea de Anul Nou, s-a culcat cuminte la ora 10 seara, răpusă de oboseală și de atâta colindat. Iar de la  fereastra de la ea din cameră, se vedea o puzderie de stele. Și printre ele, Carul Mare. Cu el a început Anul Nou la noi, la țară.

La Mulți Ani și vouă!