marți, 10 ianuarie 2012

Ruşine mie!

Eu şi sportul am avut o relaţie tensionată încă de la început. Deşi în fragedă pruncie promiteam să devin un copil normal ca energie şi vitalitate, repetatele încercări ale familiei mele de a mă învăţa şi altceva în afara mersului biped au dat greş de fiecare dată. Şi uite aşa am ajuns la vârsta maturităţii de râsul curcilor. Pentru că într-un acces de sinceritate pe care sper să nu-l regret, trebuie să vă spun că niciun sport nu s-a lipit de mine. Nada de nada.

Au încercat  ai mei, săracii, să mă înveţe să merg pe bicicletă. Eşec total. Am reuşit doar să ţip sănătos, să cad pe-o parte şi cel mai grav, să-i rup lui taică-miu unica pereche de pantaloni mişto adusă de la Paris, pe vremea lui Ceauşescu. Suficient pentru a pune capăt tentativelor de a fugări odrasla pe aleile Herăstrăului. O fi zis, săracu', că până la urmă o să învăţ şi singură, mai târziu. Ei bine, nu am învăţat şi deci nu ştiu să merg pe bicicletă.

Apoi, m-au dus la patinoar. Inutil să vă spun că iar am păţit-o. De data asta, mai serios. A intrat un nene în mine şi m-a dat jos. Cu capul de gheaţă. Ocazie cu care pot să vă spun că expresia a vedea stele verzi nu e o invenţie. Chiar se văd, pe bune. Am fost deci culeasă de pe gheaţă, dusă la mama care înlemnise pe margine, îndopată cu un fruct pe care, spre bucuria tuturor, l-am recunoscut şi am ştiut ce se face cu el şi retrasă definitiv de la patinaj.

S-a încercat mai apoi un sport mai puţin periculos: tenisul. Doar că vă reamintesc că vorbim de mine. Aşa că, la prima oră, antrenorul m-a invitat pe margine, să mă uit puţin la copiii de pe teren. Prima minge servită m-a izbit direct în cap. Nu a fost o tragedie, dar, după o vară de alergat ca o găină zăpăcită prin zgură, am descoperit că mai mult decât să dau mingea hăăăt departe, nu sunt în stare de nimic.

Noroc cu părul meu lung şi blond care m-a salvat de multe ori în adolescenţă de batjocura diverselor găşti prin care m-am perindat. Era de ajuns să-mi flutur un pic pletele şi mi se iertau permanentele lamentări care stricau de obicei distracţia tuturor: ştiţi, eu nu pot să merg acolo, că nu ştiu să merg cu bicicleta, eu nu ştiu nici să schiez, etc. Partea bună e, că în ciuda acestor defecte ce riscă uneori să-ţi strice viaţa, am reuşit să mă mărit şi să am un copil, deşi părul nu mai e nici lung şi nici prea blond.

O să mă întrebaţi de ce nu am încercat să fac ceva pentru a remedia carenţele sportive. Am încercat. Dar, nu a ieşit. Sau a ieşit altfel decât trebuia. Când am decis să dau copilul la schi, m-am gândit să profit de ocazie şi să învăţ şi eu. Păi ce, eu sunt mai fraieră? Răspunsul este da. Şi asta pentru că, în timp ce Ana cobora liniştită panta la o oră după ce se suise pentru prima dată pe schiuri, eu, doar ce am ajuns pe pârtie, că am şi căzut. A fost de ajuns o secundă de neatenţie din partea lui Nea Vali monitorul, ca să alunec la vale şi să mă proptesc într-un banner de concurs, cu genunchiul sub mine. Rezultatul? Dublă leziune de menisc.

Dat fiind istoricul meu în de-ale sportului, mi s-a părut absolut normal ca fie-mea să spele ruşinea familiei. Acum, că stau şi mă gândesc mai bine, îmi dau seama că de fapt, eu nu prea ştiu la ce pericole o expun. Am auzit părinţi care nu-şi dau copiii la schi sau echitaţie de frica accidentelor. Păi după ce cazi ca prostu' de pe loc, ca mine, ce frică să mai ai?

În concluzie, la insistenţele tatălui, Anei i s-au scos roţile ajutătoare de la bicicletă la vârsta de 3 ani şi vreo 10 luni. Şi a mers! Cu trotineta se dă într-un picior, iar pe role şi pe patine merge binişor. Musai cu cască! A învăţat cu un instructor foarte cool găsit prin grădiniţă. Cu schiul a început la 4 ani, după ce am fost la munte cu nişte prieteni ai căror fetiţă ştia să schieze. I-a plăcut la nebunie şi de atunci perseverăm, în măsura posibilităţilor. Am dat-o şi la înot prin grădiniţă, dar nu sunt mulţumită. A făcut două veri la rând şi nu ştie mai nimic. De fapt, nu ştie chiar nimic. Poate o să înveţe cu ta-su, la vară. Că eu, nici să înot nu ştiu prea bine! Eu joc doar şah. Puţin.

10 comentarii:

The way I am spunea...

:) Si eu sunt varza, varza, varza la sport, eu eram ca in filmele alea americane tipice cu adolescenti tipici de-ai lor, alea ultima la toate jocurile din scoala, ce rau era:(. Nu eram buna nici la oina, nici la saritura la nisip...nimic, doamne si cand se juca volei sau handbal nu stiam pe unde sa fug.
Stiu sa inot si sa merg pe bicicleta dar la toate celelalte sunt zero, sau chiar minus ceva:P

Ioana spunea...

Ce bine că nu sunt singura!

Anonim spunea...

nu, nu esti singura. teoretic, am facut un pic de handbal prin generala, practic, in afara de a ma agita de colo-colo pe teren, nu eram in stare de mare lucru. la probe-alea cu sarituri, alergat, bla-bla, daca m-ar fi notat dupa timpii/lungimile scoase, as fi ramas repetenta din cauza de sport. :) norocu' meu ca profu' ma nota dupa efortul depus, care era maxim.
n-am invatat sa merg cu bicicleta sau sa patinez pentru ca mi-era frica de cazaturi. si acu' mi-e frica de cazaturi, o frica d-aia de are probabil nume prin cartile de psihiatrie.
singurul "sport" pe care imi place sa-l practic este dansul. genurile denumite "dansuri de societate", dar momentan nu-mi permis un curs. mi-am permis la un moment dat, a fost cea mai misto vara ever, socotindu-le si p-alea din copilarie.
ady.

Anonim spunea...

Sincer, parcă m-ai fi descris pe mine în articol. Pe lângă toate sporturile menționate în articol, pe mine au mai încercat să mă dea si la înot, si era cât pe ce să mă înec sub ochii instructorului, la a doua oră de mers la înot. Chestia nasoală e că am un băiat care a mostenit îndemânarea si talentul meu natural la sporturi :( si e tare greu să luptăm împotriva mostenirii genetice. Sunt fericită că a învățat să meargă pe bicicletă si cu rolele, dar ce-i drept i-a luat de pe la patru până le la 7 ani să învețe :(

Ioana spunea...

E bine ca a reusit sa invete. Cat despre mostenirea genetica, tind sa cred ca in cazul vostru e mai degraba datorat faptului ca e baiat. Si la varste mici, baietii sunt mai prudenti si mai tematori decat fetele. Cel putin, asta am observat in jurul meu. Dar, pe masura ce trece timpul, lucrurile se schimba. Acum Ana mea a inceput sa aiba frici, iar flacaii din jurul ei sunt din ce in ce mai temerari.

Anonim spunea...

Ioana, mersi de înurajare, dar flăcăul meu are deja 13 ani deja si relația lui cu orice fel de sport e tot mai...rece, ca să zic asa. De-aia am spus că mă cucr că barm se dă bu bicicleta si cu rolele, măcar atât, că în rest... A fost la înot 4 ani, de două ori pe săptămână, timp în care a învățat foarte bine să ...facă pluta :). Si nu e vina instructorului, toți copiii din grupă au învățat să înoate, a învățat si al meu oarecum, dar nu a pus osul la teabă să aprofundeze, doar e mai plăcut să faci pluta. Ce-i drept, o face foarte bine :) azi vară a plutit cu orele pe Marea Neagră :) Să mai zic de exepriențe ratate de la rugby, tenis de câmp, baschet si handbal?

Ioana spunea...

Pentru Anonim: Ha, ha! Hai ca m-am distrat grozav! E bine si cu pluta:)

g.cojocaru spunea...

:) pune mana si invata o data cu ea! e mai fun! :)

Ioana spunea...

Pt. g.cojocaru: Din păcate, am rămas cu genunchiul bulit și la orice căzătură, cat de mica, risc o operație de menisc.

Luminita spunea...

same here, nici eu nimic nimicuta. nici macar bicileta. accidenta incercand sa invat una-alta n-au fost, dar asta pen' ca au renuntat ai mei la timp iar eu, o data prinsa cu viata in propriile maine, am stiut exact ca nu e de mine. zau, nu e bun aluatul, no offence...
ma bucur ca ana nu-ti seamana in aceasta privinta, asa sper si eu de la huni.

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes