Eu şi sportul am avut o relaţie tensionată încă de la început. Deşi în fragedă pruncie promiteam să devin un copil normal ca energie şi vitalitate, repetatele încercări ale familiei mele de a mă învăţa şi altceva în afara mersului biped au dat greş de fiecare dată. Şi uite aşa am ajuns la vârsta maturităţii de râsul curcilor. Pentru că într-un acces de sinceritate pe care sper să nu-l regret, trebuie să vă spun că niciun sport nu s-a lipit de mine. Nada de nada.

Au încercat  ai mei, săracii, să mă înveţe să merg pe bicicletă. Eşec total. Am reuşit doar să ţip sănătos, să cad pe-o parte şi cel mai grav, să-i rup lui taică-miu unica pereche de pantaloni mişto adusă de la Paris, pe vremea lui Ceauşescu. Suficient pentru a pune capăt tentativelor de a fugări odrasla pe aleile Herăstrăului. O fi zis, săracu', că până la urmă o să învăţ şi singură, mai târziu. Ei bine, nu am învăţat şi deci nu ştiu să merg pe bicicletă.

Apoi, m-au dus la patinoar. Inutil să vă spun că iar am păţit-o. De data asta, mai serios. A intrat un nene în mine şi m-a dat jos. Cu capul de gheaţă. Ocazie cu care pot să vă spun că expresia a vedea stele verzi nu e o invenţie. Chiar se văd, pe bune. Am fost deci culeasă de pe gheaţă, dusă la mama care înlemnise pe margine, îndopată cu un fruct pe care, spre bucuria tuturor, l-am recunoscut şi am ştiut ce se face cu el şi retrasă definitiv de la patinaj.

S-a încercat mai apoi un sport mai puţin periculos: tenisul. Doar că vă reamintesc că vorbim de mine. Aşa că, la prima oră, antrenorul m-a invitat pe margine, să mă uit puţin la copiii de pe teren. Prima minge servită m-a izbit direct în cap. Nu a fost o tragedie, dar, după o vară de alergat ca o găină zăpăcită prin zgură, am descoperit că mai mult decât să dau mingea hăăăt departe, nu sunt în stare de nimic.

Noroc cu părul meu lung şi blond care m-a salvat de multe ori în adolescenţă de batjocura diverselor găşti prin care m-am perindat. Era de ajuns să-mi flutur un pic pletele şi mi se iertau permanentele lamentări care stricau de obicei distracţia tuturor: ştiţi, eu nu pot să merg acolo, că nu ştiu să merg cu bicicleta, eu nu ştiu nici să schiez, etc. Partea bună e, că în ciuda acestor defecte ce riscă uneori să-ţi strice viaţa, am reuşit să mă mărit şi să am un copil, deşi părul nu mai e nici lung şi nici prea blond.

O să mă întrebaţi de ce nu am încercat să fac ceva pentru a remedia carenţele sportive. Am încercat. Dar, nu a ieşit. Sau a ieşit altfel decât trebuia. Când am decis să dau copilul la schi, m-am gândit să profit de ocazie şi să învăţ şi eu. Păi ce, eu sunt mai fraieră? Răspunsul este da. Şi asta pentru că, în timp ce Ana cobora liniştită panta la o oră după ce se suise pentru prima dată pe schiuri, eu, doar ce am ajuns pe pârtie, că am şi căzut. A fost de ajuns o secundă de neatenţie din partea lui Nea Vali monitorul, ca să alunec la vale şi să mă proptesc într-un banner de concurs, cu genunchiul sub mine. Rezultatul? Dublă leziune de menisc.

Dat fiind istoricul meu în de-ale sportului, mi s-a părut absolut normal ca fie-mea să spele ruşinea familiei. Acum, că stau şi mă gândesc mai bine, îmi dau seama că de fapt, eu nu prea ştiu la ce pericole o expun. Am auzit părinţi care nu-şi dau copiii la schi sau echitaţie de frica accidentelor. Păi după ce cazi ca prostu' de pe loc, ca mine, ce frică să mai ai?

În concluzie, la insistenţele tatălui, Anei i s-au scos roţile ajutătoare de la bicicletă la vârsta de 3 ani şi vreo 10 luni. Şi a mers! Cu trotineta se dă într-un picior, iar pe role şi pe patine merge binişor. Musai cu cască! A învăţat cu un instructor foarte cool găsit prin grădiniţă. Cu schiul a început la 4 ani, după ce am fost la munte cu nişte prieteni ai căror fetiţă ştia să schieze. I-a plăcut la nebunie şi de atunci perseverăm, în măsura posibilităţilor. Am dat-o şi la înot prin grădiniţă, dar nu sunt mulţumită. A făcut două veri la rând şi nu ştie mai nimic. De fapt, nu ştie chiar nimic. Poate o să înveţe cu ta-su, la vară. Că eu, nici să înot nu ştiu prea bine! Eu joc doar şah. Puţin.