Vă povesteam în urmă cu ceva timp că voi chema din când în când, la mine pe blog, niște oameni mari pe care îi voi ruga să-mi spună câte ceva despre ei când erau mici. După întâlnirea de săptămâna trecută cu Pavel Bartoș, astăzi vă invit să vă așezați comod în fotolii și, împreună cu subsemnata, să aflați mai multe despre o doamnă minunată, înzestrată cu un talent uriaș și cu un glas molcom și dulce precum orașul copilăriei domniei sale.  Fără alte prezentări și cuvinte de prisos, să începem să depănăm amintiri din copilăria Rodicăi Mandache.

Ioana Stăncescu: Deși afară a venit primăvara, nu pot, uitându-mă la dumneavoastră, să nu mă gândesc la  iarnă, mai exact la Visul unei nopți de iarnă, minunatul spectacol în care ați jucat. Așa că permiteți-mi, stimată doamnă Rodica Mandache, să vă invit astăzi să visați aici, în fața mea, la copilăria dumneavoastră.
Rodica Mandache: M-am născut la Iași. Iașiul e un oraș academic, e un oraș căruia nu degeaba i se zice dulcele târg al Ieșului, pentru că e într-adevăr dulce, e blând. M-am simțit iubită tot timpul și cred că din asta m-am și hrănit. Poate de asta am îndurat atât de mult ca actriță, pentru că atunci s-a clădit ceva.  Nimic din viața mea, și am avut parte de lucruri extraordinar de frumoase și de bune, nu s-a ridicat la ce mi s-a întâmplat în copilărie: nici ca simțire, nici ca bunătate. Niciodată nu am mai fost atât de fericită ca atunci. Eu vin dintr-o familie cu 4 copii; părinții mei erau foarte, foarte tineri...

IS: Câți ani aveau?
RM: Păi, când eu am ajuns la facultate, mama avea treizeci și șase, treizeci și șapte de ani. Tata era mai mare cu vreo nouă ani, dar tot tânăr era. Eram trei fete și un băiat, născuți din doi în doi ani, cel mai mic fiind fratele meu. Înainte de mine, mai fusese un băiat, Mihăiță, care murise de dizenterie și de dorul lui părinții nu s-au oprit până nu a apărut încă un băiat în familie. Îmi aduc aminte că eu, fiind cea mai mare, citeam și apoi toată casa citea aceeași carte și organizam adevărate colocvii, copilărești desigur, dar îmi aduc aminte de ele. Umblam tot orașul după cărți, cărți care nu se mai editau. Aveam o bibliotecă uriașă la Palatul din Iași pe care am înțeles că o vor reface, și acolo mergeam toți copiii să stăm la coadă ca nu care cumva cartea cea mai minunată să nimerească la altcineva.

IS: De-a ce vă plăcea să vă jucați?
RM: Hm, în perioada aceea era o mare sărăcie. Dar să știi că sărăcia e o mare șansă! Ea îi face pe copii să fie responsabili și respectuoși și uite așa eu am învățat că fiecare lucru are valoare. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, s-a plecat cu școala la teatru și trebuia să dăm doi lei sau cinci lei, nu mai știu cât. Iar eu, la cât eram eu de îndrăgostită de teatru, nu am îndrăznit să cer bani acasă. Parcă văd și acum privirea mamei care s-a simțit foarte jignită că și-ar fi dorit să-mi dea.

IS: Simt o undă de regret pentru felul în care sunt crescuți copiii în ziua de azi?
RM: Eu, de pildă, nu am știut să-mi cresc copilul atât de bine. Noi voiam să le dăm de toate: de mâncat, de îmbrăcat, de jucat, de citit. Și făceam toate eforturile posibile, iar copiii nu învățau măsura binelui. Mă uit acum la nepoata mea câte jucării are în camera ei. Noi aveam așa de puține și pentru noi era o bucurie enormă să primim o jucărie.

IS: Cum erau părinții? Cum era această mamă atât de tânără, cu atât de mulți copii și atât de multe responsabilități?
RM: Mama mea era îngrozitor de severă și a rămas severă până târziu de tot. Ne mișcam ca niște tramvaie și erau multe lucruri pe care nu aveam voie să le facem. Îmi aduc aminte că la un moment dat, adult fiind, m-am îmbolnăvit și m-am internat în spital. Și când mama a intrat pe ușă și m-a văzut în pat, a început să plângă. Iar pentru mine a fost ceva de nesuportat, pentru că nu o mai văzusem plângând până atunci. Era o persoană foarte puternică, voluntară, la care apela toată lumea de pe stradă de fiecare dată când se întâmpla ceva.

IS: Era casnică?
RM: Cu patru copii, normal. Dar, mai târziu, când tata a fost închis, ea a lucrat undeva, la o fabrică de textile. Îi era tare greu. Pe vremea aceea aveam multe animale și printre ele o cățelușă, leit Zdreanță, pe care o chema Gioconda și pe care noi o strigam Giochi. Și îți dai seama cât de greu o duceam, dacă mama a trebuit să dea cățelul pentru că nu avea cu ce să-l mai hrănească?! Eram copii sărăcuți. E drept că mama învățase să coasă și noi eram cei mai eleganți și nu se vedea sărăcia pe noi. Dar eram săraci.

IS: Cum era casa în care ați copilărit?
RM: Era o casă lungă, cu o marchiză în față cu multe ferestre. Îmi aduc aminte cu drag de zilele când ploua și noi stăteam în sufragerie,  la o masă mare cât marchiza și ne uitam afară la ploaie. Aveam o curte foarte mare și o grădină uriașă, cât toată strada Academiei din București (strada ce trece prin spatele Teatrului Odeon), cu niște pomi fenomenali. Fiecare dintre ei era special. Unul făcea prune mari și albastre, altul galbene, din cele pe care noi le numeam goldane. Aveam și gutui și pere care se coceau iarna și care stăteau apoi pe pervaz.

IS: Ce făceați în vacanțe?
RM: Mama mea e din Bucovina și mă mai trimitea acolo. Dar dorul de ea era atât de mare încât se transforma într-o boală. Și acum țin minte. Nu era un dor obișnuit, ci o durere înspăimântătoare și parcă nici nu puteam să gândesc sau să mai fac ceva. Și în momentele alea îmi plăcea să-mi închipui că joc într-un film. Pe vremea aceea erau filmele sovietice pentru copii, foarte frumoase de altfel. Și era unul care se numea Mica școlăriță și mă imaginam jucând și suferind că sunt departe de mama. Și apropo de mama: îmi aduc aminte că am făcut odată pneumonie și cum stăteam așa cuminte, în pat, cu febră mare,  mama mi-a zis: ai văzut ce zăpadă multă e afară? Și eu am zis: da, mamă. Și ai văzut ce gust bun are? zice mama. La care eu am răspuns: da, mamă! Și uite așa m-a prins că am mâncat zăpadă. Mama avea un fel foarte ciudat de a ne prinde când făceam ceva rău.

IS: Să vorbim de școală.
RM: Am învățat bine. Cu toții învățam bine, citeam mult. Asta e mare lucru pentru un părinte.  Dar eu eram genul dezordonat.

IS: N-aș fi zis!
RM: Ba da. Aveam o profesoară de română, doamna Baldovin, ce se trăgea dintr-o familie foarte veche, boierească; o femeie cu un glas foarte cult și care mi-a servit de model în viață. Și într-o zi a adus tezele la română. Și pe măsură ce dădea notele, începea să discute cu fiecare în parte pentru că, pe atunci, orice profesor de română avea responsabilitatea vorbitului. Trebuiau să ne învețe să ne exprimăm. Lucru care acum nu se mai învață și din păcate, nu poți sări peste etape. Copiii de azi nu mai știu să se exprime. Studenții mei nu pot să povestească mai nimic. Dar, să revenim. Doamna Baldovin discuta fiecare teză și când a terminat de împărțit, am întrebat: și eu? Și atunci ea, care era foarte teatrală, a scos un aaah! și a spus ia uitați-vă la teza acestei fetițe! Și era o lucrare murdară și cu ștersături, dar cea mai bună în ceea ce privește conținutul. La sfârșit, mi-a dat zece pentru ce am scris, dar mi-a scăzut nota pentru că a spus că e imposibil ca cineva să fie atât de neîngrijit.

IS: Și mama care era atât de strictă, nu se supăra?
RM: Mama era și foarte ordonată. Normal că se supăra.   

IS: Cum vă pedepsea?
RM: Să-ți dau un exemplu: țin minte că în grădina noastră cea frumoasă era o alee de trandafiri. Și într-o bună zi, eu și sora mea am cules toți bobocii din sutele de tufe de acolo. Și mama ne-a pus să stăm în genunchi chiar acolo, în grădină, și mie mi s-a părut așa de umilitor și mi-a fost atât de rușine pentru că ne vedea lumea de după gard.

IS: Tatăl era umărul pe care plângeați?
RM: Tata era bun, tare bun, dar și el era conștient că trebuie să ne educe și avea și el severitatea părintelui. Eu nu știu de unde se învață asta, dar ai mei erau conștienți că sunt părinți și că trebuie să lucreze la creșterea și educarea copilului și știau că fiecare lucru are consecințe. Știau asta și au știut tot timpul lucrul ăsta.

IS: Ce ați învățat de la părinții dumneavoastră și v-a rămas în obicei și-n ziua de azi?
RM: Eu nu sunt un bun exemplu, dar...

IS: De ce nu sunteți un bun exemplu?
RM: Pentru că eu nu am fost nici disciplinată, nici riguroasă. Eu am fost atipică.

IS: Și v-ați simțit atipică?
RM: Când am fost conștientă de asta nu m-a deranjat, ba chiar mi-a plăcut.

IS: Și cum mai erați?
RM: Eram mincinoasă. Mare mincinoasă.

IS: Erați mincinoasă sau aveați o imaginație debordantă?
RM: Spune-i cum vrei. Cred că în felul meu mă pregăteam pentru meseria de mai târziu. Ah, și eram și trădătoare!

IS: În plus! Deci erați mincinoasă, trădătoare, dezordonată! Erați îngrozitoare!
RM (râde): Aveam o prietenă la care țineam foarte mult și am intrat amândouă la același liceu. Doar că eu am zburat de lângă ea, am vrut să cunosc alți oameni și alte lucruri. Am trădat-o. Și am primit o scrisoare de la ea, foarte dureroasă, despre cât de greu îi era. M-a impresionat, am ținut minte, deși eu țin minte puține lucruri, m-a îndurerat, dar tot așa am făcut. Și totuși eu mă simțeam fidelă, nu mi se părea că ceea ce făceam era greșit. Și de foarte multe ori ajung să mă întreb oare de ce fac asta? Pur și simplu o fac, fără motiv.

IS: Vorba francezului: c’est plus fort que vous!
RM: Da, chiar așa.

IS: Vă întrebam despre obiceiuri moștenite și păstrate.
RM: Ah, da! Mama, sâmbăta și duminica ne obliga pe toți să venim la masă. Venea și sora mamei și acest obicei de a lua masa în familie era foarte cultivat. Iar sora mea continuă și astăzi să adune familia la masă sâmbăta și duminica. Și noi suntem foarte mulți. Mama acum locuiește la Brașov, la fratele meu și acum vreo doi ani a făcut un accident vascular minor, dar l-a făcut și asta înseamnă o degradare. Și îmi spunea doctorița că nu a văzut în viața ei pe cineva care să se lupte atât de tare cu sine însuși pentru a ține în frâu uitarea, pierderea memoriei, a cuvintelor. Ea își scrie în caiete tot ce uită, deși uită puțin și se luptă. E ceea ce am învățat și eu: că trebuie să te lupți tot timpul, chiar cu ceva care vine peste tine și chiar dacă știi că nu ai nicio scăpare.

IS: Ați fost căsătorită cu unul dintre cei mai mari fotografi pe care i-a avut România, Aurel Mihailopol. Dacă ar fi să vă întoarceți în trecut și să-l aveți și pe el alături, ce v-ați dori să fotografieze ca să puteți păstra lângă dumneavoastră?
RM: Noi eram foarte credincioși și mergeam tot timpul la biserică. Ni se părea o mare sărbătoare, lucru care acum s-a schimbat. Acum sunt profesori și cărți care parcă vor să îndepărteze copilul de credință. Pe când atunci totul era făcut foarte ușor. Era ca ceva fără de care nu poți să trăiești. Te învăța să fii mai cinstit, să te bucuri. Îmi aduc aminte că ascultam corul de la Filarmonică. Mama cânta la cor. Cred că mi-ar plăcea să mai văd o dată cât de tare mă bucuram acolo. Mi-ar plăcea și să-mi aduc aminte cum era la Teatrul din Iași. Era un miracol clipa când ajungeam la teatru. Jumătate de spectacol era dată de acea clădire. Era o mare șansă ca un copil să se învețe cu lucrul ăsta fabulos. Îmi aduc aminte de sală, de cortină, de fotoliile roșii și țin minte spectacolele de atunci. Mi-ar plăcea să mă revăd cum eram, pentru că eram atât de îndrăgostită de teatru.

IS: Și ați rămas.
RM (zâmbește): Și am rămas.

Teatrul National Vasile Alecsandri din Iasi, sursa photo aici