Fusei în weekend la ziua de naştere a unei prietene. Parcă vă aud: ce spui, Franz, mare scofală că te-a invitat şi pe tine cineva la aer?! Având în vedere că eu sunt un om cu puţini prieteni, să ştiţi că nu e chiar de ici, de colo, să merg la o petrecere de oameni mari, să beau bere şi să vorbesc cu adulţi care nu se scălămbăie şi nu cară după ei rucsăcele pline de carioci, jucării şi, mai nou, cărţi cu dinozauri de la Mega Image. Dar, nu despre asta voiam să vă vorbesc. Deşi, dacă tot am ajuns aici, vreau să fac o mică precizare: în timp ce eu beam bere în sufragerie, copilul meu se fugărea la etaj cu alţi 6 draci de vârsta lui. So, nu vă imaginaţi că am ajuns, asemeni lui Dorothy, să fiu purtată de un vânt de libertate departe de îndatoririle mele materne.

Oricum, la petrecerea de adulţi, pe lângă beri şi mucenici, ne-am apucat să... ne jucăm. Hai că începe să devină interesant, nu-i aşa? Explicaţia e destul de simplă- printre noi se aflau şi nişte corporatişti de la HR (înţeleg că aşa se spune frumos la resurse umane). Buuun. Şi ei au venit şi cu o idee: că ce-ar fi dacă ne-am împărţi noi în două echipe şi ne-am juca de-a supravieţuitul? Concret, se lasă femeile în sufragerie, mai aproape de mucenici, se gonesc bărbaţii în bucătărie, mai aproape de frigiderul cu bere, se dă o situaţie, în cazul nostru că cică am fi căzut cu avionul undeva, în Alaska pe dreapta, şi se propun 15 obiecte ce se cer a fi ordonate în funcţie de importanţa lor pentru supravieţuire. Şi cum ideea era să gândim frumos, în echipă, (v-am zis că oamenii erau corporatişti), am sfârşit prin a muri cu toatele împreună, într-o fundătură plină cu zăpadă, de unde nu ne-a mai scos nici dracu', la cum am prioritizat noi obiectele. Surpriza a fost că nici consorţii nu s-au descurcat mult mai bine. Singura diferenţă notabilă a fost că, în caz de prăbuşire,ei măcar s-ar fi distrat mai tare, după ce ar fi băut sticla de Baileys pusă pe listă, sticlă pe care noi am folosit-o în mod responabil la a aprinde şi a întreţine focul.

După ce ne-am simulat sfârşitul printre nămeţi, am trecut la partea cu adevărat dificilă a petrecerii: testele de personalitate! De data aceasta, accentul s-a pus pe studiu individual şi anume fiecare dintre noi s-a trezit cu ditamai chestionarul în faţă pe care a trebuit, dacă voia, of course, să-l completeze rapid şi responsabil. În ceea ce mă priveşte, recunosc că am o bucurie imensă în a-mi bifa cu nonşalanţă defectele şi tarele de comportament ca şi cum, odată afişate în public, ar începe să ţipe pentru mine: uitaţi-vă la ea cât e de naşpa şi totuşi she's still alive! Problema e că de data aceasta m-am întrecut pe mine şi la sfârşit am aflat că profesional sunt vai steaua mea! După ce că sunt lipsită de orice urmă de umanism în relaţiile cu ceilalţi, mai sunt şi făr' de iniţiativă, refractară la nou, uşor dictatorială şi... parcă mai era ceva, dar am uitat. Oricum, tot de rău. Singura parte pozitivă a fost o uşoară mişcare întregistrată în zona de dezvoltare personală. În rest, e vai şi amar! Acum, că v-am spus şi vouă cu cine staţi de fapt de vorbă, mă duc să-mi torturez colegii, să mă bat cu pumnii în piept în timp ce-mi urlu ideile minunate pe holuri şi să-mi vâr degetele în urechi de fiecare dată când cineva îndrăzneşte să aibă vreo iniţiativă care nu-mi aparţine.

Singura chestie care mă intrigă este că aşa rea cum sunt eu, nu am reuşit să supravieţuiesc în Alaska. Deşi eu le-am spus că cel mai bine ar fi să lăsam naibii busola şi să luăm bidonul cu sirop de arţar, dar nu m-a ascultat nimeni!