Câţi ani or fi trecut? Parcă mi-e şi frică să fac un calcul. Să tot fie vreo optsprezece, nouăsprezece ani de când nu am mai văzut-o. Pe ea, cea care mă lăsa atunci când eram mică să stau la ea în pat şi să mă uit cum îşi pieptăna în fiecare dimineaţă părul lung şi negru cu un pieptene de os, înainte să-şi împletească o coadă pe care o înfăşura la spate, într-un coc ascuns apoi sub un batic. O cunoşteam după mers. Un mers târşit, de om cu picioare dureroase.

Camera mea avea un perete comun cu bucătăria şi de acolo răzbea dis de dimineaţă un miros de cafea la ibric, servită cu doi biscuiţi populari. Întotdeauna doi şi întotdeauna pe o farfurioară, alături de o ceşcuţă aburindă, cu caimac. Nu avea prieteni. Nu mai avea. Îi lăsase pe toţi în casa din strada Pietăţii, de unde o luase tata ca să nu o lase singură după ce s-a căsătorit cu mama. Nu ştiu dacă ar fi vrut să rămână acolo. Nu cred că a întrebat-o de fapt cineva. Cred că pur şi simplu, acestui fiu unic al ei, pe care îl crescuse singură, fără tată, de la nouăsprezece ani, i s-ar fi părut de neconceput să-şi lase mama în urmă. Aşa că au luat-o cu ei, în apartamentul mare, din centru, cu patru camere şi tavane înalte.

Aici avea camera ei, cu fereastră la bulevard, cu măsuţă de toaletă, cu oglindă şi cu sertare pline de comori. Când am început să cresc, la fiecare zi de naştere de-a mea, îmi dăruia ceva din lucruşoarele ţinute bine, din cele pe care ea, femeie bătrână, nu le mai putea folosi. Nu avea unde. Nu avea de ce. Nu ieşea din casă. O dureau picioarele prea tare. A vrut într-o iarnă să vadă Cişmigiul sub zăpadă şi atunci a căzut şi şi-a rupt mâna. S-a simţit ca un copil neastâmpărat care nu a ascultat de părinţi şi a păţit-o. Se mulţumea aşadar cu bucătăria, numai a ei. Vorbea cu vasele, cu oalele, cu porumbeii care veneau pe pervaz şi-o căutau cu privirea. La noi veneau oameni în vizită, oameni mari pe care ea îi ştia de când erau mici. De când era şi copilul ei mic. Pe mulţi îi oprea la bucătărie să le dea ceva de mâncare, ceva bun cum doar ea făcea. Un chec cu fructe confiate, sau borş de lobodă. Sau poate o cafea la ibric cu caimac.

Nu ştiu dacă mă iubea. Nu mi-a spus-o niciodată.Sau poate nu am înţeles eu când mi-a spus. Când eram mică nu-mi zicea poveşti. Sau nu din cele cu zâne. Îmi spunea despre ea când era mică, despre mama ei care murise la naşterea surorii, despre tatăl găsit mort într-o iarnă, în zăpadă, despre mătuşa care a adoptat-o pentru a o transforma în slujnică. Despre sora care murise şi ea. Despre soţul care nu am înţeles dacă i-a fost chiar soţ sau doar un iubit trecător. Cert e că el a plecat şi ea a rămas singură. Cu un copil de doi ani. Nu s-a mai recăsătorit. Nu ştiu dacă ar fi vrut. Nu mi-a spus-o niciodată. După cum nu mi-a spus niciodată dacă îi e bine. Ştiu când îi era rău. Ştiu că se închidea la ea în cameră şi că zăcea în pat vreo două zile. Avea migrene. Sau poate coşmaruri ale unei vieţi trecute.

Azi ar fi fost să fie ziua ei. Ziua când îi aduceam panseluţe şi când mama îi făcea tort. Acum ea nu mai e. Au trecut optsprezece sau poate nouăsprezece ani de când bunica mea a murit. De când a ales să moară. Nu mai avea rost să rămână pe lumea asta, acum că tata murise. Nu ştiu dacă m-a iubit aşa cum bunicii îşi iubesc de obicei nepoţii. Ştiu doar că semăn cu ea şi că mi-e dor. De ea, de tata, de camera cu tavan înalt, de pieptenele de os, de checul cu fructe confiate, de mine aşa cum eram atunci.