Să fi avut vreo şase, şapte ani. Pe vremea aceea aveam părul prins în codiţe. Fără funde. Doar codiţe şi bentiţă. El avea ochii negri, părul şaten şi mult talent la desen. Eram colegi de clasă şi îl iubeam. Apoi, mi-a trecut. Doar un pic, doar o vară. Doar cât să-l zăresc pe el. Pe el cel care venise în vizită la nişte prieteni de familie. Avea adidaşi cu arici cum nu mai văzusem până atunci. Şi-mi scria scrisori de dragoste. Şi avea rău de maşină. Şi mama lui mi-a dat un borcan de gem. Şi apoi mi-a trecut. Un pic, cât să pot trage o gură de aer şi să aştept să înceapă şcoala. Şi când a început, m-am îndrăgostit: tot brunet, tot cu ochii negri. Şi eu, tot cu părul lung. Nu avea talent la desen. Dar vorbea mult. Şi când a venit vacanţa şi nu l-am mai auzit, m-am luat cu altele. Cu vârsta, cu vara, cu muntele şi cu el-ul care stătea pe o bancă, în curtea vilei. Avea un câine şi o soră geamănă. Era înalt şi deşirat, ca orice băiat care dă semne vizibile că începe să crească. Ne-am reîntâlnit la şcoală. Era cu doi ani mai mare şi ghici ce... m-am îndrăgostit. Am scris şi-n oracol despre el. El-ul care arunca în mine cu cretă şi care mă făcea să roşesc de fiecare dată dând ne ciocneam pe culoar. Apoi a fost altă vacanţă şi pletele mele blonde ajunseseră deja până la brâu când m-am îndrăgostit serios. Eram în vacanţă. Într-o seară m-a luat de mână şi de emoţie, am făcut febră, iar mama, de spaimă, m-a dus la Bucureşti, la doctor. Şi apoi, încep poveştile de oameni mai mari. Pe astea le lăsam pentru altă dată, că acum e târziu şi mâine ai şcoală.
- Mama, dar de ce arunca în tine cu cretă?
- Aşa fac băieţii când sunt mici şi când le place vreo fată. O necăjesc, o trag de păr, o împing, caută şi ei atenţie şi nu ştiu cum să facă.

Se întinde cât e de lungă, îşi ia căţeluşul în braţe şi oftează:
- Ce păcat că Luca nu m-a îmbrâncit niciodată! Şi nici nu m-a tras de păr. Şi nici nu mi-a pus piedică. Nu cred că mă iubeşte!