Vă spuneam ieri că am fost la o lansare de carte și că acolo am cunoscut un om extraordinar. Acum, o să vă întrebați ce m-a apucat așa, dintr-o dată, să spun despre o persoană pe care am ascultat-o preț de o oră că este extraordinară. E simplu: Raluca Jacono m-a ajutat. Pe mine personal, pe mine, mama Anei. Mama unui copil care și-a petrecut primul an din viață într-un plânset neconsolat, mama celei care în copilăria mică a fost pusă la punct destul de categoric în momentul în care greșea evident, mama celei care atunci când este necăjită se retrage la ea în cameră, mama care uneori (poate mai des decât mi-aș dori) ridică tonul și simte că obosește.

Mi-a fost suficient o oră ca să-mi doresc să aflu mai mult. Nu neapărat despre Jesper Juul, fondatorul rețelei internaționale Familylab, nici despre cartea recent tradusă la noi care, apropo, merită a fi citită, ci mai degrabă despre felul în care putem să punem problema atunci când ceva tulbură viața noastră de familie. Studiile arată că în orice familie normală, există, în medie, cam 25 de conflicte pe zi. E în regulă, nu vă speriați. Conflictele trebuie să existe pentru că ele arată doar faptul că familia noastră funcționează normal și că membrii ei comunică. Problema este cum putem face noi, părinții, ca aceste conflicte să se desfășoare pe un ton normal care să-i ofere posibilitatea celui mic să învețe mai mult despre el însuși și despre părinții pe care îi are.

O să vă spun ceva ce m-a șocat și întristat în același timp. Ceva pe care instinctiv l-am simțit încă de pe atunci, dar pe care este foarte greu să-l recunosc în gura mare. Primul an din viața Anei a fost greu pentru că eram debordată de câte erau de făcut. Mai mult, de felul meu, sunt o persoană oribil de calculată, nu las nimic la întâmplare, urăsc surprizele și totul trebuie stabilit cu mult timp înainte pentru a nu mă simți scoasă din zona mea de confort. Ei bine, am încercat să organizez cu aceeași meticulozitate și programul Anei. Nu de la început, dar încet, încet, mi se părea că dacă nu a dormit cât trebuie, nu a supt când trebuia, nu a luat în greutate cum scrie la carte ceva era greșit. Toate spaimele astea plus lipsa de somn m-au transformat într-o bombă cu ceas. Și se pare, spun specialiștii, că în primul an de viață, copiii reacționează prin plâns la factorii de stres din jur. Cu alte cuvinte, eu eram motivul pentru care Ana urla non stop. Nu eu mama, ci eu persoana nervoasă care de multe ori făcea nu ce simțea, ci ce credea ea că trebuie să facă. Poate că sună un pic dur, dar dacă stau și mă gândesc, nu e complet lipsit de sens.  Cititi și voi aici și vedeți dacă vă regăsiți în descriere.

Vă povesteam apoi despre acel "time-out" pe care l-am aplicat cu succes în cazul Anei ori de  câte ori voiam să ucid din fașă un comportament neadecvat. Metoda funcționează, asta pot să  v-o spun cu certitudine. Dar, Raluca Jacono mi-a povestit că acest tip de reacție nu este neapărat benefic pentru viitorul adult. Și asta pentru că, deși comportamentul este corectat, copilul pedepsit în această manieră, ajunge să învețe că atunci când are o problemă, soluția este să se retragă singur, într-un colț și să aștepte să-i treacă. Recunosc că nu m-am gândit niciodată la așa ceva. Dar, într-adevăr, acum Ana se duce la ea în cameră și ne cere să o lăsăm în pace ori de câte ori este supărată și plânge. Și atunci, care ar fi soluția, o să ziceți.

Să luăm exemplul concret când copilul de doi ani îl pocnește pe prietenul său de joacă pentru că acesta nu-i dă și lui mașinuța. Știți cu siguranță urmarea: al vostru urlă că n-are mașinuță, celălalt țipă că a fost lovit, mama ăluia intervine isteric...și-n timpul ăsta copilul vostru observă că cei din jur reacționează violent la un comportament violent. Specialiștii spun că pentru el asta este o pedeapsă destul de mare. Bun și atunci, de ce data viitoare o ia de la capăt? Se pare că problema lui este imposibilitatea de a pune în cuvinte ceea ce dorește. Adică trage de mașinuță ca să-ți arate ție, adultului, ce vrea de fapt. Și acum, atenție, ce trebuie să faceți voi. De obicei, începem să le spunem "stai mamă, nu-i frumos, lasă jucăria că nu-i a ta". Greșit! Putem spune toate astea după ce îl ajutăm cu vorbele noastre să exprime exact ce-și dorește: "văd că vrei și tu mașinuța, dar din păcate nu e a ta, așa că trebuie să o ceri frumos; stai să-ți arăt eu cum".  Reacționând așa, îi arătăm copilului că am înțeles ce vrea, cum trebuie să ceară și apoi că o cerere corect formulată nu aduce neapărat după sine succesul. Cât despre pedeapsă pentru cum a acționat, se pare că reacția celor din jur (plânsetele celuilalt copil și țipetele mamei) sunt suficiente să-i arate ce va stârni printr-o astfel de conduită.

Și asta nu e tot. Am vorbit multe marți seară. Am vorbit, de exemplu, despre cât este de important să spunem ce vrem și ce simțim. Serios, gândiți-vă de câte ori vi s-a întâmplat să fiți în criză de timp dimineața și să vă treziți reproșându-i copilului fel de fel de chestii (de ce ți-ai aruncat pantofii acolo, de ce nu știi unde e penarul, nu puteai să-mi amintești și tu că ai sportul), în loc să spuneți calm și sincer: vezi că mă grăbesc foarte tare, sunt stresată să nu ajung în întârziere, așa că, te rog, ajută-mă și grăbește-te. Eu am problema asta și mă trezesc cu gura pe Ana din motive care nu țin de ea. Mai mult decât atât, se pare că cei mici nici nu cer atâtea explicații de la noi cum am putea crede. O replică de genul " te rog, nu mai zgâlțâi scaunul, nu știu să-ți spun de ce, dar mă deranjează foarte tare" are șanse să ducă la un rezultat mult mai bun decât ceva de genul " încetează să mai zgâlțâi scaunul ăla, nu vezi că strici parchetul și că miști masa cu totul?".

Am vorbit și despre timpul petrecut cu cei mici. Era o mamă care a vrut să știe de-a dreptul "câte ore trebuie să stăm cu cel mic pentru a nu se simți abandonat". Sigur, nu există un răspuns concret la aceasta întrebare. Sau mai bine zis trebuie să urmărim ce vrea copilul, ce cere el, dar, se pare că 45 de minute de joacă sunt suficiente pentru ca un copil mai mărișor să fie mulțumit. 45 de minute, doar atât! Am aflat cu această ocazie ceva super interesant: până spre doisprezece, treisprezece ani, un copil nu poate să aibă o imagine reală despre viitor. Adică degeaba îi spun eu Anei că nu am timp să mă joc azi, dar că o pot face în weekend, pentru ea nu înseamnă nimic. Cât despre joacă, am aflat că pentru a-i face fericiți pe cei mici, trebuie să ne jucăm ce vor ei, măcar jumătate de oră pe zi. Degeaba facem puzzle-uri sau construim sau desenăm împreună, dacă cel mic voia de fapt să ne alergăm prin parc. Pentru el mesajul pe care îl primește este de tipul: "stau cu tine cu condiția să facem ce vreau eu!"
 

Discuțiile de la Cărturești, unde a avut loc lansarea, s-au prelungit și din păcate eu am plecat înainte de final. Și spun din păcate cu toată sinceritatea. Dacă aveți chef să vedeți ce mai zic oamenii de la Familylab, au și blog. Dacă vreți să o cunoașteți pe Raluca Jacono, vedeți că în septembrie ține un curs online pe skype. Detalii aici. Până atunci, puteți citi cartea. Eu mă simt mult mai în siguranță de când am aflat că nu trebuie neapărat să fiu mai calmă și să mă enervez mai puțin, ci este suficient să spun mai des ce vreau și ce simt cu adevărat.