După introducerea de ieri, să trecem la partea concretă, adică la momentul poveștilor. Înainte de toate, dați-mi voie să vă spun că am stat doar cinci zile în Olanda, iar în următoarele cinci am fost în Belgia. Încă un detaliu: fiind cu copilul, prietenii care ne-au găzduit, plimbat și hrănit (aveți grijă – dacă ne invitați, noi venim!) ne-au dus nu atât în orașe turistice, cât în locuri unde să se distreze și Ana. Așa se face că în prima zi de Olanda am ajuns la un fel de muzeul al satului de la ei. Mamă, mamă ce minunăție! Imaginați-vă o pădure imensă, cu case de odinioară, mobilate în funcție de zonă și de preocupările de pe vremuri ale locuitorilor, cu demonstrații live ale îndeletnicirilor tradiționale (torsul lânii, culesul de cartofi, împletitul, fabricarea saboților, prepararea cașcavalului), cu traversări de canale cu pluta, cu spații de joacă, cu labirinturi, cu oi bune de mângâiat, cu rațe și lebede, cu mori de vânt și de apă. Era inclusiv un tramvai vechi de vreo sută de ani cu care te puteai plimba, sau o budă de țară din care se auzeau zgomotele unui pântec plin cu fasole. Normal că era un cârd de copii curioși să vadă cum se ușurau oamenii pe vremuri (pe Ana noastră, crescută verile la țară, chestia asta a lăsat-o rece, având în vedere că vecinii noștri încă au buda în curte). În concluzie, dacă ajungeți cu odraslele prin zonă, nu ratați muzeul. Totuși asigurați-vă, pe cât puteți, să fie vreme bună. Pe ploaie, nu e prea amuzant.


Următoarea distracție de pe listă: o plimbare pe străduțele din Giethoorn (ziceți si voi dacă limba asta nu e imposibilă, pe bune!). În două cuvinte, e un sat cu canale și în care mergi doar pe jos, de-a lungul apei sau pe deasupra ei, atunci când traversezi poduri. Știți filmele alea pentru copii în care dai de o poartă către o grădină secretă, ascunsă de crengi și ramuri înflorite și în care te strecori ca să ajungi în altă dimensiune? Așa e aici: parcă te afli într-o poveste cu căsuțe locuite de spiriduși, cu armate de pitici care lucrează de zor în grădini și care, la auzul pașilor de om, intră în adâncuri, sub ape, ca să nu-i vadă muritorii ce doar le bănuiesc prezența la vederea minunilor lăsate la suprafață. Uite, pun niște poze, că zău dacă știu cum să explic mai bine.



Ziua a doua am dedicat-o Amsterdamului. Din păcate, pe ploaie. Urâtă, măruntă, rece și tomnatică, numai bună să strice cheful și să coboare moralul. Și a reușit. Ei bine, doamnelor și domnilor, într-un top ten Olanda, Amsterdamul a ajuns pe ultimul loc în preferințele noastre. Poate pentru că ne așteptam mai mult de la el – sau prea mult. E drept că am stat doar câteva ore, de-a lungul cărora ne-am plimbat cu vaporul pe canale, am bătut centrul la pas cu umbrela în cap, am fost în piața Dam și în piața Rembrandt. Bașca, am văzut ceva din Cartierul Roșu, dar la ora la care nimeni nu stătea în vitrine – am lăsat copilul cu prietena noastră ca să vedem „fetele”, dar canci gagici la orele după-amiezii într-o zi lucrătoare. Una peste alta, am alergat în sus și-n jos și ne-am ales cu două chestii pe care le recomand: muzeul Van Gogh și piața de flori. Am ales muzeul atât pentru artist, cât și pentru dimensiuni: mic, pe doar câteva etaje, deci digerabil pentru copil. I-a plăcut (atâta cât se poate la nouă ani), a avut răbdare să ne asculte explicațiile și cred – sau măcar sper – că s-a ales cu ceva. Și-l aduce bine aminte pentru că la ieșire a găsit un loc de joacă în imediata apropiere, unde s-a ales cu o super căzătură: direct pe spate, cu lovitură la cap și mușcat limba în cădere. Cât despre piața de flori, eu aș fi rămas acolo toată ziua. Munți de bulbi, ghivece cu flori, recipiente pentru mirodenii, bonsai, răsaduri, culori și parfumuri în care aproape că mi-aș fi îngropat fața, să stau așa să respir până la amețeală.

Ziua a treia: Madurodam sau Muzeul în aer liber al Olandei în miniatură. Minunat. Pentru noi, ăștia marii care nu știam și nici nu aveam timp să vedem toată țara, o ocazie numai bună să ne uităm la clădiri, monumente, porturi, catedrale, turnuri și vapoare pe care nu am fi avut timp să le vedem în carne și oase – sau piatră și sticlă. Pentru copil, o super distracție de a profita de jocurile interactive în care deschidea și închidea ecluze, stingea incendii, încărca vapoare, mirosea legume sau se juca pe corăbii. Nu mergeau toate ca pe roate, dar Anei i-a plăcut la nebunie. După distracția copilărească, am trecut la treburi de adulți și am pornit la pas prin Haga. Ce oraș – vai, ce oraș! Te surprinde la fiecare colț de stradă, nicio stradă nu e la fel ca anterioara, totul pare făcut ca să-ți rămână bine întipărit în minte – de la mulțimea colorată, bonomă, cu adolescenți trendy și vârstnici eleganți, de la vitrinele elegante de chocolatier până la bisericile impresionante, de la terasele ce se lăfăie pe stradă și până la palatul ce-și oglindește sobrietatea în apă. Love it!

Madurodam

Haga

 Și acum, un mic exercițiu de imaginație. Ziua se apropie de sfârșit. Soarele e încă pe cer, dar îl simți cum abia se mai ține cu ultimele raze să nu cadă în apus. Mașina se oprește cu tine pe o străduță, aparent oarecare. Te dai jos, îți dezmorțești picioarele, respiri un aer cald cu miros ciudat. Nu știi încă a ce miroase. Apoi, auzi. Zgomotul, foșnetul. Încă nu te întorci. O simți acolo, în spate. Te ții cu ultimele puteri înainte de a o privi în față, știind că nu vei avea cum să-i reziști; știind că odată ce o vezi, ai s-o iei la fugă spre ea, ai să țipi din toți rărunchii de bucuria că există, că e acolo și că te așteaptă. Cerul capătă nuanțe de roz molatic și feminin, lovit peste față de un vânt aromat cu gust de sare. Imaginați-vă: ai nouă ani și deodată, pe neașteptate, după zile de mers pe străzi, printre case și muzee, ai ajuns la mare. O oră la Marea Nordului, cu Ana bătută de vânt și cu râsul împrăștiat în patru zări; ăsta rămâne momentul preferat din Olanda mea.


Ultima zi am început-o în Zaanse Schans, un orășel-muzeu unde poți petrece câteva ore căscând gura la mori de vânt (pe unele le puteți vizita contra cost), intrând în magazinașe cu fel de fel de aiureli (scumpe și nu neapărat extraordinare), alergând pe poduri, hrănind rațe, bând o super cafea la muzeul cafelei (muzeu e impropriu spus, o chițimie drăgălașă unde miroase demențial a cafea proaspăt măcinată). Merită petrecută o dimineață cu soare, dar nu trebuie să vă smulgeți părul din cap dacă v-ați întors din Olanda fără să-l vedeți. După-amiază am ajuns la Volendam. Un vechi sat de pescari ușor comercial, super aglomerat, unde se mănâncă numai chestii pe bază de pește, inclusiv la tonete pe stradă, cu multe buticuri și puține toalete și unde șpilul este să iei vaporașul și să treci pe malul celălalt, unde ai ocazia să descoperi un sat minunat, cu case frumoase, cu grădini îngrijite și terase învăluite de briza mării. Concluzia zilei: Ana a adormit istovită și evident fericită în mașină.

Volendam

Concluzia mea: țara asta are ceva aparte. Fără să fie fermecătoare ca Franța sau ispititoare  ca Italia, pare genul de teritoriu care poate să-ți devină loial odată ce se convinge că-i meriți prietenia și încrederea. Cu alte cuvinte, depinde doar de tine. Nu la fel stau lucrurile și-n Belgia. Dar, despre asta, în altă zi.