Sunt zile ca cea de ieri. Nu proaste, dar la limita unde îţi vine să scuipi în sân, să-ţi faci cruce cu vârful limbii şi să spui era cât pe ce. Uneori nici măcar nu se întâmplă rele, ci doar mintea ţi-o ia razna şi începe, nebuna, să coasă şi să descoasă d-astea neştiutele şi nefăcutele. Şi atunci îţi vine să te faci mică şi să te iei singură-n braţe, cu spatele la un perete, legănându-te ca atunci când alte braţe o făceau în copilărie.

Şi de fapt, de la ce ţi se trage? De la el care nu a fost acasă atunci când, cică, a fost cutremur. Nici nu l-ai simţit, dar te-ai uitat chiorâş spre locul gol de lângă tine şi ai spus printre dinţi na, acu' ţi-ai găsit să te cari, fi-ţi-ar delegaţia de râs să-ţi fie. De la avionul care se întoarce azi, dacă nu cumva continuă greva pe aeroport şi tu nu ştii nimic şi nici aleia de se vaită acasă că unde e tata nu ştii ce să-i spui. De la un interviu care ar fi putut fi simplu şi la îndemână, dar el nu şi nu, e departe şi complicat. Se lasă greu şi azi e joi şi soare afară şi parcă ai fi vrut să nu vorbeşti tocmai acum despre necazuri şi suferinţe d-alea altora. Şi iar scuipi în sân şi zici doamne-ajută că mi-s bine! De la şcoala care se apropie şi de la treziri,  teme,  spaime, explicaţii,  negocieri şi  timp pierdut. Şi de la ea. Ea, care ieri seară, m-a luat de mână, m-a strâns tare şi mi-a spus dintr-o dată, abia şoptit, cu inima tahicardică pulsând în căuşul palmei:
- Mi-e frică, mama! Mi-e frică să nu mori! Mi-e atât de frică că nu ştiu ce să fac!

Apoi a venit seara, s-a dus noaptea şi a trecut. Azi s-a dus singură la magazin şi şi-a cumpărat din banii ei castraveţi muraţi. Cică merg bine cu pilaful de la prânz. Azi era curajoasă şi flămândă.