Dau să o iau acasă. De sub umbrelă, ochii-i fug în toate părţile. Se lasă greu, se dă trasă de mână, aproape că se apleacă într-o parte, cu gâtul rotindu-se ca un mecanism stricat ce nu vrea să stea locului. Caută. O umbră de dezamăgire trece ca un nor peste albastrul din privire.
-Hai să mai stăm un pic. Poate vine.

Mi-e ruşine să recunosc că şi eu sunt curioasă să-l văd. Douăzeci şi patru de ani. Portughez. Cică ar fi simpatic. A pupat-o după oră şi i-a scris ceva pe caiet, în limba lui. I-am citit acasă cu bruma de accent pe care o mai am după o tentativă de învăţat limba asta. Doamne, cum sună limba asta. Doar să stai s-o asculţi cu un pahar de vin de porto în faţă. Mă trezesc zâmbind.
- Hai, mama că o să-ţi placă şi ţie de el. O să vezi că e frumuşel!

Mă uit la ea. Nouă ani şi jumătate şi-i pică cu tronc proful ăsta de face nu ştiu ce curs prin şcolile din România. Un program european cu puştani veniţi de prin toate colţurile lumii să viziteze România şi să le vorbească copiilor despre ţărilor lor.

- Eu am ştiut unde se află Portugalia. Şi el mi-a zis că vorbesc foarte bine engleză. Şi i-am dăruit şi un magnet pe care am scris obrigada. Dar uite că acum nu mai vine. Data trecută era aici, dar tu mă tot certai cu nu ştiu ce temă şi nu l-ai observat. Iar acum, nu-i nicăieri.  O fi plecat deja din şcoală fără să-l fi văzut.

Se agaţă de gard şi rămâne cu privirea pironită pe zidurile şcolii. Cu o mână, mă apucă de după gât şi-mi lipeşte obrazul de obrazul ei. Stăm ca două orfeline, în ploaie, căutând din privire un puştan de douăzeci şi patru de ani.
- Măi, Ană, ce naiba facem noi aici? Stăm ca proastele să ne uităm după băieţi?

Suspină din tot sufletul de nouă ani.
- Eh, şi noi ca fetele, măi mămică, măi!

Ia să vă pun şi un cântecel în portugheză. Vinul vi-l luaţi voi. Cântecul e preferatul Anei.