Când am primit vineri scrisoarea, am hotărât să o pun deoparte, la păstrare într-un sertar, ferită de lumină şi de trecerea timpului. Acolo, în cele două pagini de veşti de la prietena mea, se află ascuns printre rânduri cel mai frumos compliment pe care l-am auzit vreodată din gura unui băieţel. Un băieţel de zece ani care vorbeşte română cu un r graseiat şi franţuzesc şi care inventează cu duioşie cuvinte după chipul şi asemănarea celor pe care le aude în Belgia lui.

Ana l-a cunoscut astă vară când au petrecut trei zile împreună. Energică şi lipsită, cel puţin deocamdată, de manifestări vădit muiereşti, copila mea a făcut, fără să vrea, o cucerire. Nu în sensul bătăilor nebuneşti de inimă, ci în acela al prieteniei pure care l-a împins pe băieţelul cu ochi căprui din Belgia să-i spună mamei lui că-i place de Ana pentru că este glumiţişoară. 
- Tu, Ană, îţi dai tu seama că un băiat a inventat un cuvânt doar pentru tine? Ce fetiţă din lumea asta mai are un cuvânt doar al ei?

Se înroşeşte aşa cum facem toate. Şi-n fâstâceala cu care mângâie inocent scrisoarea mă văd pe mine la aceeaşi vârstă. Eram la o petrecere cu părinţii când el mi-a făcut cadou prima mea scrisoare de amor. Mi-o desenase special. Era cu o fetiţă cu un bucheţel de flori şi cu un te iubesc. Şi apoi adăugase pentru tine dela mine. Deh, aveam şi eu un cuvânt doar al meu: dela.

La voi cum a fost prima scrisoare?