A căzut în faţa mea. Nici dacă aş fi întins mâna spre el nu aş fi avut timp să-l prind. Acum stă aici, chiar sub ochii mei şi mişcă încet dintr-un picior. Nu pare trist. Nici măcar speriat. Pare mai degrabă încurcat în propriile-i membre. S-a aşezat pe margine şi parcă aş zice că mă descoase cu privirea. Mă întreb oare ce vede. Oare cât vede din ce-i de văzut şi nu e pentru toată lumea.

De vreo câteva zile, capul meu este plin de un ditamai noiembriele. Îmi miroase a pământ reavăn, dovleac copt şi croisante calde. Musai. Da, ştiu, iar începe, o să ziceţi. Nu am terminat niciodată, o să vă zic eu. Într-o zi, poate o să povestesc. Nu ştiu dacă tot aici sau în altă parte. O să vă zic povestea lui noiembrie şi lui a fost odată. Şi de atunci, când vine cu soare d-ăsta molcom şi frunze foşnitoare şi pământ umezit de prea multă materie moartă şi putrezită, când vine aşadar cu totul şi dintr-o dată, apăi mie îmi miroase a croisante. Şi a cafea cu lapte. Nu ciocolată. Cafea. Neagră, fără zahăr, turnată în boluri mari şi fără toartă pe care-ţi încălzeşti palmele când ţi le apropii de buze.

Se uită în continuare la mine cu aceeaşi privire golită de expresie. Pare că ţăcănitul degetelor pe taste nici nu-l sperie, nici nu-l intrigă. Stă ca prostul lângă mine, căzut de nu se ştie unde, direct în faţa mea. O fiinţă mică şi prăpădită, biet păianjen cu şapte picioare bune şi unul damblagit pe care-l trage după sine precum unii îşi târăsc bătrâneţea şi alţii amintirile. Mă uit la el şi întind mâna. Se fereşte. Ce prost, îmi zic, şi-mi păstrez toată tandreţea pentru mine.