Fiecare şedinţă cu părinţii este un nou prilej de a vedea cum odată aşezaţi în bănci, adulţii redevin copii, uitându-şi parcă vârsta, drepturile şi mai ales scopul pentru care se află acolo – şi anume binele copilului. Lăsând la o parte faptul că la şedinţele cu părinţii nu se vorbeşte aproape deloc de copii, de problemele şi de nevoile lor, pot spune după trei ani de şcoală că aceste reuniuni periodice sunt, de fapt, doar un mijloc de a recolta semnături în favoarea unui sistem pe care, culmea, toată lumea îl critică, îl incriminează, dar continuă să-l susţină şi să-l întreţină prin lipsa oricărei iniţiative sau luare de poziţie.

În aceste zile, toate şcolile organizează pe bandă rulantă şedinţe cu părinţii pentru a strânge semnături în favoarea predării religiei în şcoli. Practic, Ministerul Învăţământului a trimis către toate unităţile de învăţământ nişte formulare care, odată semnate de părinte, confirmă participarea copilului la orele de religie. Dar cum experiența lucrului la clasă îi face pe învăţători să ştie cât de influenţabili sunt copiii şi cum am stabilit că și adulții, odată aşezaţi cuminţi în bănci, suferă o regresie şi tind să preia din comportamentul celor mici, ei bine a fost de ajuns o prelegere în favoarea celor sfinte şi  un apel la solidaritate umană cu bieţii profesori de religie care, vai, riscă şomajul, pentru ca majoritatea clasei să facă ce zice doamna. Şi anume, să semneze. Mai ales că, pentru a nu lăsa cumva îndoiala să se strecoare în suflet, învăţătoarea a avut grijă să puncteze că cei care nu fac religie o să rămână nesupravegheaţi pe holuri sau mai ştiu eu pe unde. Oamenii mari nu se tem de astfel de discursuri. Ei caută să vadă în primul rând legea, să o citească, ei vor să se gândească, să pună în balanţă şi apoi să decidă. Ei ştiu, de exemplu, sau măcar ar trebui să ştie, că legea nu permite şcolii să lase un copil nesupravegheat pe hol sau la toaletă, așa cum am fost ameninţaţi. Pentru că da, aici vorbim de ameninţare, de un comportament agresiv şi autoritar, pe care prin lipsa de atitudine şi de poziţie a noastră, a părinţilor, îl perpetuăm la nesfârşit. Şi nu, aici nu vorbim sau mai bine zis nu acum, despre predarea religiei în şcoală. Despre asta am tot vorbit.

În momentul de faţă, şcoala se joacă cu noi de-a cerutul părerii. Cunoaşteţi jocul? Este simplu: se pun întrebări de genul nu-i aşa că... şi se răspunde la toate, în cor, afirmativ. Toate răspunsurile negative se pot comunica ulterior părintelui-coleg de bancă, în şoaptă, să nu audă doamna. Căci da, ea ştie tot şi chiar se supără; uneori te poate mustra în faţa clasei. Pentru că nu se aşteaptă ca cineva să zică vreodată ceva. Şi ştiţi de ce? Pentru că şcoala şi de fapt educaţia se bazează încă pe un sistem care plasează beneficiarul, adică copilul, pe cea mai de jos poziţie. Aceea în care poate doar să asculte, să reproducă, să fie de acord, să facă ce i se spune şi să nu aibă alte opinii. Pe acelea n-are decât să le păstreze pentru acasă. Hm, doar că uneori, acasă, dăm peste o generaţie de adulţi necrescuţi, de părinţi micuţi şi înfricoşaţi de a nu se pune rău cu lumea pentru că, vai, lumea poate să se răzbune pe copil!

Oameni mari, copilul suferă în primul rând pentru nedreptăţile pe care i le fac părinţii. Simpla decizie de a semna o hârtie care-l priveşte, fără să-i cereţi şi lui părerea, de frica de a nu supăra şcoala, arată, îmi pare rău să v-o spun, lipsa totală de încredere în capacităţile copiilor voştri. Cunosc părinţi care îşi duc copiii la psiholog pentru a-i trata de timiditate, dar nu-i întreabă niciodată ce părere au. Ştiu copii care mint de îngheaţă apele pentru a putea deveni interesanţi în faţa adulţilor care altfel nu dau doi bani pe ce povestesc micuţii. Am asistat la discuţii cu părinţi care vorbeau urât despre şcoală de faţă cu copilul – ca mai apoi să se întrebe de ce odrasla nu are nicio treabă cu învăţătura.

sursa aici

Dragii mei, haideţi să faceţi cumva să creşteţi. Serios. E nevoie de voi mari, adulţi, capabili să luaţi o decizie pe care să o puteţi justifica apoi, cu argumente. Haideţi, vă rog, să aveţi păreri şi opinii, să nu mai luaţi totul în derâdere, la mişto, pentru că ce se întâmplă în jurul nostru nu e amuzant. Şi dacă credeţi că o să treacă, că o să se termine, vă înşelaţi. Copiii nu fac neapărat ceea ce li se spune, ci ceea ce văd la cei din jur. Adică la voi. Da, poate nu este uşor şi nici comod să creşti un copil pe care-l vrei cu personalitate. Un astfel de copil are păreri, are opinii, are idei – de multe ori altele decât ale tale. Un astfel de copil se ascultă, cu el te sfătuieşti, pentru el cedezi şi din cauza lui te enervezi. Pe el nu-l vrei ascultător, ci corect, cinstit, logic, plin de compasiune, gata să ia iniţiativă şi să spună ce gândeşte. Într-un cuvânt, îl vrei, în final, om mare.