Daţi-mi voie să mă prezint: eu sunt Ioana ceafărădeniciotabără. Exact, nu am fost în viaţa mea plecată în nicio aventură care să presupună dormit la grămadă, mâncat te miri ce şi mai nimic, spălat pe bucăţi şi mai ales incertitudinea că habar nu ai ce ţi se întâmplă în următoarele minute. E drept că în copilărie am avut, pe de o parte, baftă de nişte părinţi precauţi şi sperioşi ceea ce m-a scutit de a face ditamai tărăboiul că eu nu plec de acasă nici moartă şi, pe de altă parte, ocazia de a merge în tabere în condiţii mai austere faţă de cele din zilele noastre care bineînţeles că nu-mi surâdeau.

Deşi a acumulat o experienţă deloc neglijabilă în materie de tabere şi excursii, abia în această iarnă a reuşit şi Ana mea să treacă oarecum peste spaima şi tristeţea dormitului departe de mine. Aş fi spus de casă, dar nu despre asta este vorba. Problema sunt eu. De fapt, EU. Prima dată, s-a cerut într-o excursie de trei zile, cu grădiniţa, undeva pe la Bran, la venerabilă vârstă de patru ani. Deoarece nu avea prea mulţi centimetri şi keine experienţă în a pleca nopţile de acasă, am decis să ne ducem şi noi după ea, undeva prin zonă şi să o luăm seara să doarmă cu noi, la hotel. Doar că, surpriză: când să o recuperăm pentru nani, nani, s-a pus pe plâns că vrea să doarmă cu copiii, la pensiune. Super! Am pupat-o şi duşi am fost, oprindu-ne la prima terasă cu bere ce ne-a ieşit în cale. Hai noroc, hai noroc, când ţâr-ţâr telefonul. Educatoarea. Plânge rău, mai să vomite! Lasă berea, ia odrasla, nani, nani cu mama şi hai că mai încercăm şi la anul. Şi chiar am încercat. Tot ea a vrut. Tot cu grădiniţa, tot la Bran. Băi, de data asta, nu mai putem veni după tine. Să faci bine să dormi singurică, ok? Ea oricum doarme singurică şi în pat, şi-n cameră, din ziua când am adus-o de la maternitate. Aşadar, mare schimbare nu era. Şi totuşi, după trei zile, s-a întors lividă. Cică ar fi dormit din doi în trei, cu sculat la cinci dimineaţa să vadă dacă nu a răsărit soarele, cu plânsete şi suspine. Când o întrebam ce nu e în regulă, ridica din umeri şi-mi spunea că vrea să o pupe mama de noapte bună.

În clasa întâi s-a cerut în excursie la Cheia. O noapte. Asta a fost în regulă pentru că nu a avut suficient timp să se acumuleze oboseala. S-a acumulat însă în tabăra de la Sighişoara. Patru zile, patru nopţi de urlete şi suspine, văicăreli şi jale mare. Seara. Tot timpul seara, la culcare. În restul timpului era în regulă.

Acum doi ani, prietena ei cea mai bună decide să plece în tabără de vara cu cei de la Himalaya. Nişte oameni faini, cu iniţiativă, genul sportiv şi energic, tineri şi responsabili. Hai, mă, nu te bagi şi tu? zic. Vrea. Şi apropo că tot vorbeam la început de condiţiile din taberele de odinioară, să vedeţi acum ce boierie pe capul copiilor ăstora: o vilă cu două sau trei etaje, la Azuga, cu curte proprie, cu bucătărie şi bucătăreasă, cu camere de două sau trei locuri, cu baie, balcon şi teveu. Başca excursii la Adventure Parc şi Paradisul acvatic din Braşov, concursuri de escaladă şi de tras cu arcul, discotecă seara, toate ingredientele pentru o distracţie pe cinste. Nu a fost de ajuns. Prima zi, a mai mers cum a mai mers, dar din a doua s-a pus pe plâns, că se simte singură, că vrea în braţe şi că mai bine vine înapoi acasă. Noroc că am pus mâna pe telefon şi am găsit un instructor receptiv la jelaniile fetei şi căruia i-a dat prin cap că domnişoara avea nevoie de one big hug. Şi uite aşa a supravieţuit săptămânii de tabără, fără însă să se arate prea dornică să repete experienţa.

Până anul ăsta. De altfel, anul ăsta a mai adus o schimbare. A fost prima dată când Ana a vrut de bună voie să rămână să doarmă la o prietenă. Până acum nu a dorit. Sigur, există şi nişte explicaţii. Şi anume că noi nu avem unde să o lăsăm să mai doarmă peste noapte. Şi nici nu am avut vreodată. Foarte rar şi asta dacă ne facem socotelile din timp, putem să o trimitem peste noapte la bunica care însă munceşte mult şi cam în fiecare weekend. Dar anul ăsta mi-a declarat că se simte pregătită să petreacă noaptea într-o casă străină.

Aşa că, profitând de această nouă etapă, i-am propus o plecare în tabără de schi. Motivele erau perfect întemeiate: pentru prima dată de când a început ea să schieze, eu nu mai aveam cum să-mi iau concediu în februarie, să mă duc cu ea la Predeal, la doamna Puşa a ei, monitoarea de schi. În plus, mi se părea că e momentul să mai schieze şi cu alţi oameni, să vadă cum se descurcă şi pe alte pârtii şi în altă companie şi poate chiar să facă nişte progrese. Pasul unu: am găsit o tabără în care s-au mai înscris încă patru prieteni, dintre care cu doi a fost în aceeaşi cameră. Pasul doi: am avut noroc. Pe cuvânt. Aş fi ipocrită să spun cum m-am dat peste cap să mă asigur că totul va fi minunat. Nici pe departe. Am mers pe mâna unei amice şi am ajuns în tabăra organizată de cei de la Super tabere.  În primul rând sunt tineri şi foarte bine organizaţi. Copiii au plecat cu trenul privat, într-un vagon rezervat doar pentru tabere,  cu doi instructori (erau doar doisprezece copii), iar bagajele au fost aduse cu o maşină şi alţi trei instructori, direct la vilă. Cazarea s-a făcut într-o vilă foarte ok, cu camere de două, trei sau maxim patru paturi, cu baie şi televizor. Toată vila era a lor. Mesele erau servite într-un restaurant super fain, On Top, din Buşteni, care pe toată durata taberei a funcţionat cu circuit închis, doar pentru copiii din tabără. Micii schiori au fost împărţiţi în grupe de către cinci, şase per instructor,  în funcţie de nivel (începători, medii şi avansaţi), stabilit în urma unui test dat pe pârtie. Deşteptarea se dădea undeva spre şapte, opt dimineaţa, stingerea spre zece şi jumătate, se schia cam patru ore pe zi, se făceau şi niscaiva jocuri în cabană, dar majoritatea timpului liber copii se jucau pur şi simplu unii cu alţii.

Sigur, ca orice tabără sportivă, nici asta nu a fost doar cu zâmbete şi mângâieri. Oamenii ne-au avertizat de la bun început că vor fi fermi deoarece principala lor preocupare era sănătatea şi siguranţa copiilor. Iar schiul este un sport periculos şi  dacă nu respecţi regulile rişti să o păţeşti. Problema este că Ana este un copil ascultător, nu e nevoie să bagi frica în ea ca să facă ce i se cere, nu minte, nu te trage pe sfoară şi atunci, ea ar fi simţit nevoia unui plus de blândeţe. Adică măcar acolo o îmbrăţişare. Nu a fost să fie. În schimb, a avut ocazia să-şi măsoare forţele la schi cu alţi copii, să descopere că e de nivel avansat comparativ cu alţii şi mai ales că a putut prin forţele ei să se aleagă cu medalia de aur şi locul I din grupa de avansaţi. Ceea ce i-a crescut teribil stima de sine şi drept să spun, şi nouă ne-a crescut stima de ea. În plus, mi s-a confirmat că e un copil responsabil, independent, politicos şi cooperant. Pupe mama pe ea de minunată!



Şi, la final, să vă spun şi marea reuşită: nu a plâns şi nu a vrut acasă! Ceea ce înseamnă că, din păcate, oricât ne-am da noi peste cap şi oricât am invoca pronia cerească, tot copilul decide când e pregătit să facă pasul spre independenţă. Asta nu înseamnă că nu s-a lipit toată de mine când ne-am revăzut ca să-mi şoptească tot la tine în braţe e mai bine. Şi da, în egoismul meu mămicesc, m-am bucurat olecuţă.