L-am văzut încă de astă iarnă cum stătea acolo cuminte, în staţia de autobuz, cu un aer stingher dat probabil şi de aspectul jerpelit al ţinutei hibernale. Şi uite că acum s-a mulţumit cu două, trei raze de soare ca să-şi scoată la iveală frunzuliţele mici şi verzui şi să se pregătească, pare-se, de înflorire. Mă uitam de dimineaţă la copăcelul ăsta din staţie şi mă gândeam ce mă bucur că există şi ce mă bucur că exist şi că sunt aici şi acum.

De când mă ştiu, mintea mea se joacă şi inventează scenarii. Gândurile mele încep de multe ori cu cum ar fi fost dacă, ca apoi să se împrăştie în toate părţile de fiecare dată când scutur capul să le alung. Pentru că de multe ori sunt gânduri urâte. Negre. Din acelea pe care pari să le gândeşti doar ca să le desfaci în bucăţi să nu se întâmple niciodată. Aseară, după câteva ştiri groaznice şi nişte binemeritat facebook, prin cap îmi cânta o melodie stupidă din copilărie. Era ceva cu să fie pace în lume, să fie pace, pace, pace pe pământ! Mă gândeam că mi-ar plăcea o certitudine. Să ştiu că nimic rău nu ni se va întâmpla. Fără să vreau m-am gândit că dacă ar fi ceva, ar trebui poate să plecăm. Şi  bineînţeles că nu am avea unde.Şi poate că nici nu am apuca. Şi am sta atunci ca proştii să ne războaie cum li s-a întâmplat şi altora. Şi m-am imaginat singură, cu Ana în braţe şi fără niciun copac care să se pregătească de primăvară. Fără nimeni. Doar cu melodia aia stupidă în cap. Şi uite aşa cu tristeţea-n gât şi primăvara-n faţă, mi-am scuturat capul şi am aşteptat dimineaţa. Şi când a venit în sfârşit cu soare şi frunze şi pom şi staţie şi ştiri şi primăvară şi facebook, am aflat că unele lucruri se întâmplă pur şi simplu. Chiar dacă dor şi-ţi par nedrepte. Iar unele sunt de-a dreptul nedrepte. Brad Pitt are 51 de ani. Vă las să vă liniştiţi şi mai vorbim.