Mie-mi place căldura. Aia care te striveşte şi-ţi usucă gâtul, care te ţintuieşte pe loc şi-ţi îngreunează mersul. Aia de la Mediterană plină de albastrul lăptos al cerului de iulie, aia care se înfăşoară strâns în jurul tău şi te ţine acolo până când inima  începe uneori să-ţi bată tare şi buzele să ţi se usuce. Dar acum nu-i cald. Nu într-atât de tare. Acum e aşa şi aşa. Parcă ai fi tu, blogule! Şi totuşi, inima îmi bate tare. În gât şi-n tâmplă. Cu repeziciunea cu care ni se întâmplă uneori lucruri. Cu cea cu care trebuie să luăm uneori decizii. Mie nu-mi plac deciziile. Nu ştiu ce să aleg. Eu sunt întotdeauna primul născut al Împăratului Verde, cel care stă ca prostul în drum şi ignoră ajutoarele. Mi-e atât de teamă să nu care cumva să trec pe lângă ele, încât ajung să rămân ţintuită pe loc, cu ochii spre cer şi buza umflată. Stânga sau dreapta? Cap sau pajură? Şi-n timpul ăsta, pulsul o ia razna. Şi eu încep să obosesc. Pentru că e vineri şi nu se întâmplă nimic. Pentru că mai e puţin până sâmbătă când eu lucrez, pentru că duminică nu mi-e de ajuns şi pentru că nu apuc să dorm şi nici cerul nu e aşa de lăptos cum mi-l doresc. Acum hăt timp, în ziua când inima mi-a luat-o razna la Praga, m-am închis în toaleta unui restaurant şi mi-am spus o să fie bine, o să treacă şi o să fie bine! Era început de toamnă. Era demult. Pe vremea când beam mai mult de o cafea pe zi. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, priorităţile s-au reaşezat, oamenii au inventat alintaroma, iar eu tot cu inima-n gât şi cu ochii după soare.