Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Această postare este despre situația din Grecia, așa cum se vede din Grecia. Pentru cei grăbiți: până acum, e la fel cum o știți.

Suntem în vacanță la mare în Grecia din week-endul trecut. Am plecat din țară sâmbătă dimineață (4 iulie); seara am dormit lângă Salonic, iar duminică (ziua referendumului) am ajuns în Lefkada. Azi (12 iulie, când am început să scriu acest post) am plecat din Lefkada și am ajuns în Sithonia după amiază. Urmează să ne întoarcem în țară sâmbăta viitoare.

Acum 10 zile, înainte de a pleca încoace, am auzit câte-n lună și în stele despre situația din Grecia – că nu e combustibil, că Xulescu nu se mai poate întoarce din Grecia, că țara e în prag de răzmeriță, că nu se pot scoate bani de la bancomat, că nu mai acceptă nimeni carduri. Toată lumea cu care am vorbit ne-a sugerat la modul foarte serios să ne luăm la noi suficientă motorină pentru dus-întors (Lefkada e la mama dracului, trebuia să umplem portbagajul cu canistre).

Am decis să alegem calea de mijloc: n-am făcut nimic special. Nu am luat canistre la noi, dar am făcut plinul la ultima benzinărie din Bulgaria. Totuși – aflasem că Grecia era în prag de răscoală din cauza referendumului – am renunțat la hotelul din centrul Salonicului în favoarea unuia plasat dincolo de centura orașului. Să ne înțelegem, ne-am documentat explicit să aflăm care-i piața istorică a orașului (îi zice, adecvat, Piața lui Aristotel) – fiindcă acolo se vor strânge țăranii răsculați cu furci și topoare care ne vor da musai foc la mașină. Ocazie cu care am ratat pentru a mia oară să vizităm Salonicul.

Odată ajunși în Grecia am aflat că grecii nu sunt suficient de cretini încât să refuze turiștilor străini privilegiul de a-și retrage propriii bani de la bancomat ca să-i cheltuiască în Grecia – limita de 60 de euro pe zi se aplică numai filialelor grecești. Lucru la mintea cocoșului, de altfel; dar așa-i omul, crede tot felul de prăpăstii.

Ajunși noi la hotelul de pe centura Salonicului (se va citi „în pustietate”) la vreme de seară, întrebăm pe tanti de la piscină unde putem mânca ceva. Ne recomandă un orășel la 5 minute de mers cu mașina (atenție, asta lângă Salonic, nu lângă Atena), și măre unde nu găsirăm un centru viu și plin de oameni care populau restaurantele și cafenelele din centrul cochet al acestui Dobroești de Salonic. Ce-i drept, nu era chiar plin de oameni – se vedea că nu mergeau lucrurile tocmai bine –, însă nu era nici de departe atmosfera catastrofală pe care o așteptam. Nu ne-am mai întrebat ce făceau între timp răsculații imaginari cu torțele lor în piața filozofală a Salonicului, fiindcă am mâncat niște burgeri de Angus și ne-am retras cuminți la beri în curtea generoasă a hotelului, înconjurați de mașini cu numere de România – am aflat a doua zi că aparțineau altor disperați în drum spre sudul Greciei (oder vițăvercea).

Dimineață merg cu Ana la recepție să plătim. Mă-ntreabă recepționera: „Cash or card?” Eu îmi iau o mină serioasă și răspund ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat: „Card.” La rândul ei, pe recepționeră o doare la bască și răspunde „Ok.” Și plătesc cu o indiferență prefăcută, de parcă nu mi-aș fi imaginat cu numai două seri înainte că grecii urmau să-mi dea foc la mașină.

Am uitat să spun că în seara în care am ajuns la Salonic, Ioana îmi spune că a văzut lângă hotel o benzinărie unde unii alimentau cu carburant. Din fericire n-am mai prins-o deschisă în drum spre Dobroești – că sigur am fi făcut plinul, la orice preț ne-ar fi cerut.

A doua zi (duminică, 5 iulie), iarăși zi de drum – Salonic-Lefkada. În Grecia nu prea se practică treaba cu benzinării pe marginea autostrăzilor, iar de la Salonic spre Lefkada mergi aproape numai pe autostrăzi. Încurajați de observația Ioanei de cu seară, n-am căutat ca disperații prima benzinărie (iar până la Salonic ar fi fost meschin să alimentăm cu câțiva litri). Totuși când am ajuns pe la jumătatea rezervorului am început să ne foim în scaune – trebuie să facem plinul! Așa că oprim la prima benzinărie, unde, ce să vezi: chiar facem plinul! E drept, grecul ne spune că only today trebuie să plătim cash – dar only today, repetă tot el. După care încearcă să ne fure la bani, ca și pe conaționalul nostru de la pompa următoare. Pe noi doar cu câțiva euro, că avem mașina mai prăpădită; pe vecinul de pompă cu 50 de euro, că avea mașină nouă și a mai plătit și cu bani mari – deh, crede, babo, că e criză!

Se termină prima autostradă; la ieșire, punct de plată. Norocul începătorului: toate semnele și semafoarele la locul lor, dar încă nu amenajaseră ghișeele pentru funcționarii care colectează taxe – mână, birjar! Se termină a doua autostradă, din nou cu punct de plată. Ghinion: aici au făcut și ghișeele, ba încai mai sunt și populate. Opresc, deschid geamul, îmi dă o fitanță și deschide bariera. Trec. Mă-ntreabă Ioana din spate: Ce-a fost asta? Judec logic, inginerește, informatic, și musai răspund nețăsare, amăsurat priceperii mele: Cred că ne-au fotografiat numărul și ne iau banii la următorul ghișeu. Dar la următorul ghișeu comedia se repetă: îmi dă fitanța și ridică bariera. Hait! – îmi zic – grecii vor să-mi fure calul! Mă lasă să trec și-mi dau amendă c-am trecut! Așa că nu plec – bariera deschisă în față, mașini în spate, iar eu demand, monșer! Demand să blatesc – onoarea mea de familist, mă-nțelegi! Grecul de la ghișeu, de unde bolmojea în greaca lui, m-aude în final că vorbesc în engleză și-mi strigă exasperat: Free! Is free! Go! Go! Mă supun. La fel la toate punctele de plată – autostrăzi, poduri, tuneluri, pasaje pe sub mări și oceane, totul free. Realizăm mai târziu că era probabil măsură guvernamentală de referendum. Cu o seară în urmă noi mâncam burgeri și beam beri – de unde să știm?

În fine, ajungem în Lefkada. Ieșim la un restaurant pentru cină, iar Ioana îl întreabă pe chelner dacă s-au publicat rezultatele. Încă nu, dar intrăm în vorbă cu chelnerul despre situațiune. Discuția s-a purtat de-a lungul mai multor seri, dar am să reproduc punctele importante pe care le-am aflat de-a lungul timpului. Chelnerul era un student din Atena, venit la job de vară în Lefkada. Ne-a povestit că numai cu o săptămână în urmă cele trei taverne învecinate (a lui și încă două) erau pline până la refuz în fiecare seară – acum numai cea prezentă pe TripAdvisor era în mod consecvent plină, iar celelalte două aveau ocupare de 20-30%. Andreas, chelnerul nostru, fiind tânăr, era naționalist și radical – foarte mândru de Tsipras și Syriza fiindcă în sfârșit ne scapă de austeritate. Mi s-a părut interesant că discursul lui Andreas era în mod explicit contra vechii guvernări grecești – niciodată împotriva nemților, Uniunii Europene sau FMI (voluntaria el însuși faptul că nu are nimic împotriva lor). Singura lui problemă era programul de austeritate din ultimii ani, faptul că „nu funcționează” și o insistență obsesivă pentru solidaritate europeană (ceva de genul „să ne ajutăm unii pe alții în condiții decente; cu siguranță se poate”).

A doua zi de Lefkada, dimineață Ioana merge la cumpărături (doar cu Ana) și îmi spune că a intrat în vorbă și cu vânzătorul (tânăr) de la magazin, care că avea un discurs și mai radical decât Andreas („ne umilesc străinii ș.c.l.”). A treia zi a mai intrat în vorbă și cu greci de vârstă mijlocie și ne-a mai venit inima la loc: pentru austeritate și stabilitate. Adică exact cum e de așteptat – tineri idealiști, restul realiști, plus mulți oameni needucați care votează discursul demagogic.

Apropo de combustibil, aflăm între timp că presupusa criză fusese probabil provocată de o combinație stupidă de factori. Pe de o parte, duminica sunt închise multe afaceri pe insule. Apoi, cu câteva zile înaintea „crizei” avusese loc o grevă a transportatorilor maritimi, ceea ce avusese un impact evident asupra alimentării cu carburant în insule. Incertitudinea politică, combinată cu absența temporară a alimentării, cauzase un moment de panică în urma căruia toată lumea se repezise să cumpere puținul carburant disponibil – și gata criza.

Acestea fiind spuse, vorba cântecului: cin' s-a fript cu ciorbă... Așa că am decis să avem tot timpul rezervorul plin, în limite rezonabile. Prin urmare am făcut plinul aseară (11 iulie) în Lefkada, la un preț ridicol pentru Grecia (1,36 euro/L motorină premium). Azi (12 iulie) am făcut din nou plinul pe drum la un preț decent (1,26 euro/L). Însă nu mai departe decât aseară am văzut în Lefkada un bucureștean care tocmai își descărca portbagajul de canistre – diferența dintre ce vezi și ce auzi... În linii mari, (pen)insulele sunt mai scumpe, continentul este mai ieftin; dintre companiile mari, BP este cel mai scump, Shell este cel mai ieftin.

Fiind în Grecia, am încercat să citim seara știrile de peste zi. Dar fiind în vacanță, nu am fost bombardați peste zi cu tot felul de știri panicarde, așa cum probabil ați fost voi în țară. Percepția aici este amestecată. Pe de o parte, se vede în multe locuri absența turiștilor care și-au anulat vacanțele – însă orașul în care suntem acum este la fel de viu cum îl știm (i-am promis Ioanei că nu povestesc chestii turistice). Nu există bancomat fără coadă de cel puțin 2-3 persoane, la orice oră din zi sau din seară – dar nici nu am văzut cozi mai mari de 15 persoane. Am văzut unele benzinării închise, ba chiar unele abandonate – dar nu am scăzut niciodată sub 1/3 din rezervor fără să putem face plinul, întotdeauna cu chitanță (deci nu era vreun aranjament la negru). Toți grecii cu care am interacționat au fost prietenoși și optimiști sau indiferenți sau și-au făcut cruci în speranța unei soluții constructive – nu am văzut nicăieri îndârjire, animozitate sau vreo urmă de răzvrătire.

Situația este în mod evident volatilă și ar fi iresponsabil din partea mea să vă încurajez în mod necondiționat să vă faceți vacanța în Grecia – nimeni nu știe ce va fi mâine. Însă despre ieri și despre azi vă pot spune cu siguranță că Grecia este la fel de însorită, la fel de primitoare, la fel de sigură și la fel de minunată cum o știți.