Am citit şi eu îngrozită despre drama fetei nenorocite probabil pe viaţă de şapte indivizi cu un comportament absolut abominabil. Nu am vrut să scriu nimic despre asta pentru că mi se pare că deja s-a spus esenţialul. Totuşi, este un aspect care nu-mi dă pace. Mai ales de ieri, de când fiica mea de zece ani s-a pierdut în parc. Adică, s-a dus cu doi prieteni să dea o tură cu trotineta şi nu a mai apărut. Nici după zece minute cum fusese înţelegerea, nici după douăzeci, nici chiar după jumătate de oră. Au revenit toţi trei abia după vreo patruzeci de minute, găsindu-ne alertaţi, cu tensiunea mărită, în timp ce ei spuneau senini că nu au simţit când a trecut timpul. Ceea ce e explicabil la vârsta lor, problematic în materie de încredere şi cu potenţial dramatic în lumea nebună în care trăim. După incidentul de ieri mă tot gândesc, fără să vreau, la ce aş fi făcut în caz de doamne fereşte. Aş fi sunat la poliţie şi...ei bine, aş fi scris pe facebook. Şi recunosc că mi-aş fi pus mai multe speranţe în facebook şi în online. Pentru că am văzut că se poate. Că acolo se face, se mişcă lucrurile şi se obţine. Acolo programul cu publicul nu este până la 14h, acolo funcţionarul nu e plecat pe teren, acolo nu eşti sfătuit să declari pierdut buletinul furat de sub nasul tău, acolo oamenii pot să se mobilizeze şi vor să intervină. Sincer, dacă nu era facebook-ul, câţi dintre voi aţi fi aflat despre violul de la Vaslui? Până şi presa află de multe ori de evenimente tot de pe facebook. Oare câte femei au fost agresate, violate, bătute măr, fără să se ştie nimic despre asta şi fără ca agresorul să păţească ceva? Atunci când un bărbat -probabil cu probleme psihice- mi-a cârpit una peste ochi în plină zi, în metrou la Universitate, nimeni nu a intervenit. Ba mai mult, am auzit un bătrânel spunându-i altuia o fi nevastă-sa, las' că ştie el de ce o bate!  

Dar hai să mă las pe mine deoparte şi să vă propun un joc al extrapolărilor. Unul în care mergem la baza culturii acestui popor român unde găsim după cum urmează: o femeie zidită de vie de către bărba-su şi pe care nu o ajută nimeni. Aia plânge şi ţipă şi niciunul din meşterii ăia nouă de rămăseseră pe acolo nu face nimic. De ce? Pentru că ştie mai bine Manole, că doar e nevasta lui. Sigur că este un mit al creaţiei, dar totuşi, o femeie însărcinată e omorâtă de vie. Şi chiar moare. Mai departe o avem pe Dochia. Fata lui Decebal, cea care ajunge de se roagă la zei să o transforme în stana de piatră ca să nu pună Traian mâna pe ea. Vedeţi voi vreun dac să sară cu pumnii şi să o apere? Nimic. Alta care moare. Problema este că nici cu mentalitatea victimelor nu stăm mai bine, pentru că ştiţi şi voi ce face ciobanul din Mioriţa când află că urmează să fie asasinat. Se resemnează. Adică, şi io ce să fac acum, asta mi-a fost soarta, aşa a vrut cel de sus. Şi tot biata maică-sa e victima în toată povestea asta pentru că ea e cea care suferă şi se dă de ceasul morţii. Avem aşadar înrădăcinată ideea că femeile suportă şi se sacrifică, că în faţa tragediilor ne resemnăm şi că atunci când disperarea e mare, trebuie să ne facem singuri dreptate pentru că oricum, autorităţile nu ne ajută. Şi atunci facem precum Vitoria Lipan din Baltagul. It seems familiar? Poate vi se pare că tonul acesta uşor ironic nu se potriveşte cu contextul actual. Dar zâmbetul mi-a pierit complet în momentul în care am realizat că trăiesc într-o ţară în care e nevoie de facebook pentru ca nişte violatori să fie condamnaţi. Pentru că ăştia şapte vor fi. Dar nu neapărat pentru fapta absolut abjectă pe care au săvârşit-o, ci pentru că s-au înfierbântat spiritele şi ştiţi voi, capul lui Moţoc vrem! Şi suntem mulţi şi cu drept de vot şi deja cunoaştem cazul cu toţii. Dar restul de violatori încă în libertate? Ăia anonimi, ăia despre care nimeni nu ştie nimic, mai puţin victima care nu a vorbit pentru că nu e sigură că vor ajunge la puşcărie.

Sunt ferm convinsă că există îngrijorător de mulţi indivizi ce au săvârşit fapte de cruzime şi de violenţă fără să fie pedepsiţi. Sunt aici, printre noi. Poate cu unii ne intersectăm pe stradă sau în metrou. Poate că unii erau acolo, în parc, când fiica mea plecase de lângă mine. Poate cu unii am ajuns, fără să vrem, să ne dăm like-uri pe facebook. Şi sper să vadă că dacă ne punem mintea, lucrurile vor sfârşi prin a fi reglate. Mai rău poate decât ar fi fost iniţial. Şi sper să vadă şi mai marii ţării ăsteia, că anumite situaţii cer soluţii. Un agresor trebuie să fie pedepsit. Suficient de tare încât să aibă imens de mult de pierdut în caz că-i vine vreo idee. E esenţial. Pentru că vreau ca atunci când îmi mai pleacă copilul prin parc şi uită de el, să-l cert că nu a venit la timp, nu să-l strâng în braţe, mulţumind cerului că l-am găsit întreg!