La primele picături de ploaie, eram deja în stradă, cu spatele la intrarea în bloc şi privirea înainte către staţia de troleibuz. Lasă că nu o să ne topească până la şcoală, îi zic, gândindu-mă că n-are rost să ne întoarcem acasă după umbrelă. Oricum la prânz urma să o iau eu şi puteam veni echipată cum trebuie în caz că ploaia se decidea să rămână.

Şi s-a decis. Ba chiar a fost atât de convingătoare că în nici zece minute tot gardul şcolii era acoperit de umbrele şi mâini care se agitau frenetic, întinzându-se către copiii jilavi pe care încercau să-i atingă printre zăbrele ca şi cum ar fi vrut să-i smulgă dintre picuri şi bălţi. Noi avem punctul nostru de întâlnire. La gard, dacă s-ar putea lipită de gard, căci ultima dată ai stat un metru mai în spate şi nu te-am văzut, mami! Dar cum să stai locului şi să aştepţi când vezi curtea şcolii străbătută de un mic pârâiaş format de ploaie în care zeci de picioruşe se scăldau mai mult sau mai puţin de bună voie? După zece minute, mi-am luat inima-n dinţi şi am părăsit gardul, fără însă să-mi iau vreo secundă privirea de la aleea pe unde ştiam că urma să apară. M-am lipit de un grup de părinţi şi împreună am obţinut bunăvoinţa gardianului să intrăm în curte şi să aşteptăm copiii chiar la intrare, cu umbrelele deschise. Şi am aşteptat. Şi am tot aşteptat. După un sfert de oră, o văd cum răsare din spatele meu, udă leoarcă, cu hainele lipite de ea şi cu apa băltind în pantofi. M-ai uitat! Încerc să înţeleg cum naiba a fost posibil să treacă pe lângă mine fără să o văd. Nu înţeleg. Nici până acum. Dar nu-i nimic, nu-mi fac griji că va rămâne cu traume de la mine pentru că azi s-a trezit lăsată de-a binelea la şcoală.


Imaginaţi-vă următoarea situaţie. Sunteţi la birou când ţâr, ţâr telefonul. Pe ecran, număr necunoscut. La capătul firului, copilul cu o voce uşor panicată: mamaa, te sun de pe numărul portarului de la şcoală. Ştii ceva de Mia (asta e bona)? Trebuia să vină de o oră şi nu a ajuns! Linişteşti copilul că probabil s-a încurcat şi bona în orar (Ana are trei zile când iese la o oră şi două când termină la alta), îi spui să rămână cu portarul, linişteşti şi portarul şi-i spui să rămână cu copilul şi începi să cauţi bona. Care nu e de găsit. Acasă nu-i, pe mobil nu răspunde, soţul nu ştie nimic decât că spre unsprezece şi ceva era încă vie. Suni copilul şi-i spui să o aştepte. Aştepţi şi tu un semn, ceva. Până la urmă suni din nou pe mobilul bonei care răspunde calmă. Aloooooo?! Aţi ajuns? Sunteţi bine? Aţi luat copilul? La fel de calmă: e totul în regulă. Am uitat şi eu, nah, ce să-i faci, se mai întâmplă! Păi şi nu mă sunaţi şi pe mine să-mi spuneţi că e ok, că aţi recuperat-o, că n-aţi păţit ceva? V-aş fi sunat de acasă, că acum sunt în autobuz şi e aglomerat. Până la urmă, se sesizează Ana şi mă sună ea când ajung acasă. Acum am ajuns. Am coborât la altă staţie decât trebuia. Mia s-a zăpăcit rău pe ziua de azi. Lasă că vine weekendul şi are timp să se restarteze. Iar eu cred că trebuie discut cu consortul şi să-i facem şi Anei un rând de chei.