Mă gândesc cum să încep şi parcă orice început este prea stângaci pentru câte ar fi de spus. De povestit, hm, nici nu mă încumet să mă gândesc la cuvântul ăsta. Ar trebui să încep cu a fost odată o fetiţă care la nici jumătate de an după revoluţie a ajuns pe marginea unui lac, în Franţa, cu un grup de copii români, douăzeci de dolari în buzunar şi mulţi francezi în jur, veniţi într-o tabără de vară. Ăla a fost, cum s-ar spune, doar the beginning of a beautiful friendship. Dar, ca un val care tot sapă şi sapă, făcând cărare în nisipul de pe mal, împregnându-l până la dispariţie, Franţa asta -cu tot ce are şi ce n-are- a săpat până a-mi face, cel puţin pe dinăuntru,  un scop în a o stăpâni, măcar cu mintea şi cu vorba, căci, ca şi nisipul, eu sunt cea care mă dau la o parte şi mă las călcată în picioare, iertându-i tot de bucuria revederii.

Nu o mai văzusem de mulţi ani. E drept, am mai fost acum câţiva ani la Paris. Doar acolo şi în mare, pentru Disney. Dar eu altceva aşteptam de la ea. Ştiam ce poate, ştiam ce să-i cer. Miros de baghetă caldă şi de asfalt curat, spălat de ploaie. Puzderie de sate aruncate ici, colo, pe câmpuri cu vaci şi cer prăvălit parcă peste acoperişuri. Şuete la colţ de stradă purtate cu bicicleta la picior şi punga cu croisante în braţe. De-ai lui Dupont şi Durand. Mulţi dintre ei în vârstă. Îi vezi după părul grizonat. În rest ils se portent bien, voyons! Normal, nu stau să vadă de nepoţi, ci pleacă în excursii în Portugalia şi Irlanda. Turle de catedrale care împung de multe ori cu obrăznicie liniştea ce roieşte în jurul lor, spartă doar de clopote şi vorbă graseiată. Mirosul de Channel şi dezinfectant ce luceşte pe podele din magazine dis de dimineaţă. Castane. Şi frunze îngălbenite treptat. Acolo toamna vine pe furiş, se strecoară, dă o raită, se mai odihneşte şi iar atacă într-o nebunie de eşarfe care cresc la gâturile francezilor odată cu primele zile mai reci.

Aveam şi eu două eşarfe în bagaje, băgate printre emoţii şi griji. Griji că o să fim morţi de oboseală cu un avion luat în zori, până la Charleroi, şi apoi mers întins cu o maşină închiriată, până într-un sat de lângă St Malo. Emoţii că dacă alor mei nu le va plăcea? Ştiam că vacanţa asta era pentru mine. Mi-am asumat-o de la început, de fapt, mi-am revendicat-o de-a dreptul, avertizând infanta că în Bretania e posibil să se plictisească, dar că nah, se mai întâmplă. Aşa a şi fost, asta dacă vă tentează destinaţia asta ca distracţie pentru cei mici. În schimb, pentru voi, cei mari, e ca şi cum, odată ajunşi pe coasta bretonă, aţi fi împins o poartă către o altă lume, cu peisaje de o frumuseţe atât de brutală că tot ce poţi face este să le admiri cu respiraţia tăiată, fără însă să îndrăzneşti cel mai mic gest de apropiere. Pur şi simplu stai şi te bucuri că viaţa te-a adus să vezi un loc ca ăsta, dureros de  imposibil de îmblânzit.

Noi am stat opt zile cu totul. Patru lângă St Malo, principalul port din nordul breton, celebru atât pentru frumuseţea vechilor ziduri care îl înconjoară cât şi pentru fluxul cel mai spectaculos din Europa. Pentru copii, există aici un trenuleţ cu care vă puteţi învârti prin staţiune, o gelaterie celebră în toată regiunea şi un acvariu cu pereţi de sticlă. Pentru noi, aici este unul din cele mai frumoase apusuri de soare. Cel cu care ne-a întâmpinat Bretania în prima noapte petrecută pe coastele ei.

St. Malo la apus

După St. Malo, periplul breton l-am continuat cu Dinan, un orăşel medieval, port la Rance, considerat altădată ca punct strategic pe ruta comercială dintre Normandia şi Bretania. Situat pe o colină de unde străzile alunecă brutal către apele râului Rance, Dinan este exact ca o bijuterie de pe vremuri. Neaşteptat şi inedit, răspândind un puternic parfum de altădată.

Pe străduţe, prin Dinan

La vreo două ore de mers cu maşina de Dinan, se află unul din principalele puncte de interes pentru oricine ajunge în zonă: Mont Saint Michel. Cum informaţii despre el există peste tot, o să vă spun doar atât: că vara se poate vizita şi pe nocturnă. Avantajul major este că dacă ajungeţi în zonă după orele 19h, parcarea este gratuită şi veţi economisi destul de mulţi bani. Biserica se vizitează până târziu (atenţie că în interior au fost gândite fel de fel de efecte sonore şi vizuale, foarte faine, dar care i-ar putea speria pe cei mici), cu o pauză de vreo oră, parcă între 17h şi 18h. Şi apropo de pauze. Cred că ăsta este marele minus al Bretaniei şi în general al Franţei pitoreşti şi rurale. Dacă Parisul respiră parcă prin cârciumile şi bistrourile lui, restul Franţei este de o cuminţenie şi disciplină exasperantă când vine vorba de programul de masă. Adică, şi acasă şi pe stradă, aici, în Bretania, se mânca până-n douăsprezece la prânz şi între şapte şi nouă seara. Atât. Clar?! Nu numai că nu te mai serveau între alte ore, dar la prânz închideau prăvăliile cu totul şi plecau acasă. Nu vreţi să ştiţi câte sandviciuri şi pizze am ajuns să mâncăm pentru că ajungeam invariabil după nouă seara să ne aşezăm la o masă. Într-un fel a fost frustrant. Într-altul, a fost mai bine pentru că preţurile nu sunt deloc prietenoase. Există însă şi alternative foarte gustoase şi cât de cât rezonabile şi anume galetele. Un fel de clătite din făină neagră care pot fi umplute cu tot felul de chestii, de la şuncă până la ou ochi, salată, ciuperci, sparanghel, anghinare. Sunt săţioase, foarte gustoase şi costă în jur de 7 euro. Dar tot până-n nouă seara trebuie să le comanzi.


Şi pentru că v-am spus că am încercat pe cât posibil să nu ne ţinem doar de harta obiectivelor turistice de pe coasta de nord a Bretaniei unde am stat primele zile, ei bine am ales să renunţăm la traversarea cu vaporaşul între Saint Malo şi Dinard şi să facem traseul cu maşina, cu o oprire la Saint Suliac. Inscris pe lista celor mai frumoase orăşele din Franţa, acest port minuscul cu căsuţe albastre cu muşcate şi plase pescăreşti la poartă, se află pe coasta de Smarald (la Côte d'Emeraude) şi se organizează în jurul portului şi al bisericii de unde se porneşte la vale o sumedenie de străduţe pietruite umbrite de crengile merilor ce creşteau prin curţi.

St. Suliac- din curtea bisericii cu portul în spate

Cât despre Dinard, staţiune balneară vestită printre britanici şi americani ce vin aici atraşi de vilele cu arhitectură belle epoque şi de speciile de stridii, mi s-a părut că are mai degrabă aerul unei domnişoare cu niscaiva ifose decât calmul şi bonomia prin care ne-au cucerit bretonii. Totuşi plaja este minunată. Mare, lată, cu nisip auriu, păcat că oceanul e mult prea rece pentru gustul nostru.

Pe plaja din Dinard

Marea, am încercat-o doar cu vârful picioarelor pe aşa numitele Nisipuri de Aur ce se întind molcome la poalele stâncilor de la Cap Fréhel. Un vârf de piatră cu luciri roz ce taie cerul ca să facă umbră apei, cu câmpuri de flori sălbatice în spate şi coasta britanică în zare. Dacă ajungeţi în zonă şi dacă sunteţi şi cu copii după voi, merită să mergeţi să vizitaţi şi vechiul castel medieval Fort la Latte. Peisajul e fabulos, copiii au unde să se caţere, pot să se îmbrace şi-n costume medievale, există şi tururi cu ghid şi ateliere pentru cei mici şi o privelişte de carte poştală.

Jucându-se de-a arcaşul la Fort La Latte

Situată în vestul Franţei, Bretania este împărţită în cinci departamente: Coasta de Nord sau d'Armor, Finistère, Ille et Vilaine, Morbihan şi Loara de Jos. Noi am stat primele patru nopţi la o prietenă de familie într-un sat din Ille et Vilaine, urmând ca în a cincea zi să ne mutăm în Vannes, un port din Golful Morbihan. În felul ăsta urma să străbatem regiunea măcar de la nord la sud, dacă nu şi de la est la vest. Totuşi, în ultima zi pe coasta de nord, am ales să mergem până spre capătul acestei regiuni ca să ajungem pe unul din cele mai frumoase locuri pe care l-am văzut vreodată: insula Bréhat, cea mai mare din cele 86 de insuliţe şi recifuri ce formează arhipelagul omonim. Lungă de 3,5 km şi lată de maxim 1,5, insula este primul site natural clasat în Franţa în 1907. Gata cu istoria. Acum să vă spun cum e acolo. Cum este să iei un vapor preţ de cinci minute, să ajungi pe un mal stâncos, cu roci masive ce înconjoară pe trei laturi nisip mâlos în care oameni încălţaţi cu cizme de cauciuc adună stridii şi melci.

Culegători

Şi apoi, cu marea în spate, te avânţi pe un ghem de străduţe mărginite de tufe uriaşe de flori ce încearcă să facă gard şi umbră unor proprietăţi exact ca-n filme. Aici, pe insula asta unde am văzut iepuri şi dropii, vizitată în trecut de Gauguin şi Cioran, unde mirosul de stridii se împleteşte cu cel de flori, am întâlnit un băieţel. Unul din puţinii copii rămaşi pe insula asta unde mai trăiesc doar vreo patru sute de suflete. Şi băieţelul ăsta luase un pumn de scoici, le vopsise cu acuarele pe fiecare în parte şi încerca să-şi facă un ban de buzunar, vânzând după cum scria pe un carton în faţa lui, o amintire din Bréhat! Ana a ales o scoică albastră ca ochii ei şi ca marea din faţă.

De pe vaporaşul ce ne aducea de pe insulă

Mâine urma să ne mutăm spre sudul Bretaniei, în Golful Morbihan cu plajele sale mai molcome şi mlaştinile lui sărate. Mâine povestim mai departe. Veniţi, da?