M-am retras în bucătărie și, în miros de ceai şi-n susurul unor cartofi ce fierb domol pe aragaz, încerc să mă duc cu gândul înapoi. E absolut de necrezut cum doar câteva ore dintr-un prezent ce se anunţă continuu şi care rimează cu şcoală, muncă, alergătură, reabilitare termică, muncitori, balcon ce trebuie închis (deşi nu vreau asta), perfectul compus în miros de vară cu accente franţuzeşti se tot duce în urmă până la dispariție. Mă agăț de el și-l trag spre mine cu furia celui care vrea să apuce amintirile şi să-şi bage nasul în ele ca-ntr-o pânză îmbibată cu eter care să-l ducă încet spre cât mai departe de prezent.

După opt zile de Bretania, am luat-o către Reims, în Champagne, unde urma să stăm trei zile. Alegerea nu a fost întâmplătoare. Oraş frumos pe dinafară, cu catedrală măreaţă şi plutind în mijlocul unor mări de viţă de vie, la vreo oră şi ceva de Paris şi două de Charleroi-ul de unde urma să ne luăm zborul spre casă, Reims-ul este pentru mine un fel de madeleină proustiană. Când am ajuns acolo în prima seară, mult mai târziu decât sperasem după ce am pierdut vreo două ore şi ceva în traficul din jurul Parisului, am început să-i alerg pe ai mei prin oraş, precum câinele care-şi trage ca nebunul stăpânul, amuşinând pe la colţuri, înnebunit de mirosurile cunoscute. Cu singura diferenţă că eu mergeam cu bărbia în sus şi ochii roată în jur, în căutare de străzi cunoscute, de locuri bătute, de amintiri ce urmau să mi se pară, trei zile de-a rândul că se desprind fantomatic de pereţi, că ies de pe faţade, că se aud pe la colţuri. Aici, pe treptele de la bazilica Saint Rémi, îmi dădeam întâlnire cu prietenele mele; la cafeneaua asta am fost cu colegii de la Radio France; aici am fost să-mi cumpăr primul meu afiş cu Depeche Mode, acolo începuse să ningă-n noiembrie când am ieşit din restaurant.

Acum 17 ani, aici mă vedeam cu fetele mele să mergem apoi în oraș

Spre deosebire de Bretania, Reims-ul, oraş studențesc prin definiție, se trezea la viaţa abia spre seară. La ora nouă, când satele bretone îşi trăgeau pe ochi cerul gri cu reflexe înroşite de apus, les Remois luau cu asalt centrul oraşului transformat în pepinieră de bistrouri şi restaurante care se loveau unele de altele, amestecându-şi în plină stradă mesele şi clienţii. Și uite aşa ne-am trezit la nici două ore după ce debarcaserăm în ţara şampaniei, aruncaţi fără să vrem într-o conversaţie interminabilă cu vecinii noştri de masă: un el la vreo cincizeci şi ceva de ani (ceva în consiliul local, aveam să aflu după vreo oră) şi o jună speranţă a politicii locale, deocamdată prea tânără (20 de ani), proaspătă mamă şi uşor beată.

Dacă în prima seară oraşul s-a ridicat la înălțimea aducerilor mele aminte, a doua zi ne-a dat deşteptarea într-un ropot de ploaie tomnatică ce, până seara, ne-a dus în pragul disperării. Din păcate, celebrul „drum al vinului” care începe din Reims şi o ia domol către viile din regiune a rămas necucerit comme il faut. Adică la ce ploaie era nu ne-am încumetat să ne dăm jos din maşină, mai ales că infantei i se impregnaseră pantofii de apă şi, da, aţi ghicit, erau singurii pe care îi avea.

Chiar ea, șampania!

La Reims sunt multe de văzut. Catedrala, bazilica St. Rémi, Palatul episcopal Palais du Tau, la Porte du Mars (cel mai mare arc de triumf al lumii romane), plus un tur la măcar una din cele peste douăzeci de case ale producătorilor locali de șampanie. Noi însă am preferat să mergem la Paris. Doar să-l salut, pentru că era evident că nu am fi putut să stăm mai mult de câteva ore. O variantă bună de văzut capitala când stai la Reims ar fi fost să luăm TGV-ul cu care am fi făcut patruzeci şi cinci de minute până la Gare de l'Est. Doar că, dacă nu ştiaţi, în Franţa biletele de tren sunt ca cele de avion. Cu cât le iei mai aproape de momentul plecării, cu atât sunt mai scumpe. Adică, vreo sută cinzeci de euro dacă le-am fi luat pentru a doua zi. Aşa că, pentru a evita traficul de pe centura Parisului care este infernal (traficul, nu Parisul), am decis să mergem cu maşina până cât mai aproape de urbe, să o lăsăm într-o parcare şi să luăm RER-ul. Și care credeți că era cea mai convenabilă parcare cu tren lângă ea, atunci când vii dinspre Reims? Ați ghicit: cea de la Disney. Și da, am folosit staţia de lângă Disneyland, dar nu l-am vizitat. În primul rând pentru că mai fusesem acum câţiva ani şi doi, pentru că nu aşa ne fusese vorba. Ci că vacanţa asta este a noastră, dar în primul rând cadou de ziua mamei! Adică moi!

Elle et moi și Notre Dame

Iar moi a decis, odată coborâtă la Les Halles, că patru ore sunt suficiente să mergem să vedem (din mers, ce-i drept) Hotel de Ville și Rivoli şi apoi să trecem podul spre Notre Dame şi de acolo fuga-fuga către Bd. St. Michel şi hai şi spre St. Germain şi bine, bine, ne oprim şi la o înghețată, dar repede, că acum vreau şi pe cheiurile Senei şi hai şi la Luvru şi prin Tuileries şi uite şi Place de la Concorde şi hai şi pe Podul Alexandre III, fă şi o poză în Place de l'Etoile şi mergeți, mergeți să vedem, măcar un pic şi Academia militară şi Domul şi bine, îţi iau un suc, dar îl bei pe drum că mai avem un pic şi-ajungem la Tour Eiffel. După patru ore, mie îmi dădeau lacrimile că plec, iar Ana adormise în metrou.

Chiar noi două

Eram sigură că vreți și confirmarea

A doua zi am luat-o pe drumul de întoarcere către Belgia. Drumul de la Reims spre Charleroi trece prin Parcul naţional Ardennes cu păduri şi sate, cu pajişti şi iarbă atât de verde că te dor ochii. Nu ne-am oprit decât pentru a încerca să mâncăm ceva de prânz. Dar era trecut de unu şi bucătăriile se închiseseră. Am rămas cu foamea şi cu dorul. În Belgia am mai stat două nopţi la nişte prieteni cu copii care ne-au răsfăţat şi consolat după sfârşitul unei veri la perfect compus.

Cartofii s-au fiert, ceaiul s-a răcit. Până mâine trebuie să găsesc o soluţie cu balconul. Şi am şi interviuri şi copilul e la o şcoală nouă. Dar mintea mea, pe dinăuntru, aleargă încă de nebună pe străzi cu miros de croissante, bătute de ploaie şi amintiri. Fin! Dar, după cum zice şi-n poză: merci de votre visite, à bientôt!

Mulțumim de vizită. Pe curând!