În dimineaţa celei de-a cincea zi în Bretania, cerul s-a răzvrătit şi lăsat parcă cu totul peste coaste şi case, a dat drumul la o perdea de apă ce avea să ne însoţească practic până aproape de plecarea din Franţa. Sub nori şi picuri, ne-am urcat în maşină şi am părăsit coasta de Nord bretonă cu destinaţia Golful Morbihan şi al său Vannes. Pentru că distanţa între cele două puncte era suficient de prietenoasă, am decis că e momentul să facem şi ceva pentru copil. Până atunci am amuzat-o şi noi cum am putut: ba o îngheţată, ba o clătită d-aia locală, ba un mers pe plajă, ba un moment de răsfăţ cu pisica gazdei. Dar nimic concret cum şi-ar fi dorit ea. Iată însă că soarta i-a surâs şi pe drumul spre Vannes ne-a ieşit în cale Parcul zoologic de la Bourbansais.

Castelul de la Bourbansais

Adevărul este că grădinile astea zoologice au darul să salveze de multe ori situaţiile dramatice în care odrasla, cu lacrimi şiroind până la cot, încearcă să-ţi aducă aminte cât de crunt este să fii mic şi târât cu de-a sila printre monumente şi peisaje. Cum o grădină zoologică este de multe ori mai ieftină decât un parc de distracţii, am optat pentru nişte ore petrecute printre girafe, maimuţe, suricate şi fel de fel de orătănii pe care copiii le puteau hrăni cu popcorn cumpărat la intrare. Spre deosebire de multe alte grădini zoologice de care am beneficiat în ultimii ani din motivele enumerate mai sus, cea de la Bourbansais propune un pic mai mult. Un castel din secolul XVI ce poate fi vizitat pentru un ban în plus, nişte grădini minunate, reprezentaţii cu păsări de pradă şi câini de vânătoare-  toate în mijlocul unui domeniu impresionant din inima pădurii. Există şi un loc de joacă din cel clasic cu gonflabile şi leagăne, este şi un restaurant cu mâncare corectă şi preţuri ok şi bineînţeles un magazin cu suveniruri de unde ne-am întors cu o suricată de pluş care, odată ajunşi la Bucureşti, s-a adăugat grupului celor cinci pufoşi cu care copila se încăpăţânează să doarmă în fiecare seară. Vedeţi că biletele se pot cumpăra şi online, iar ca timp, merită să petreceţi câteva ore bune. Noi am stat cinci ore şi nu am ajuns la locul de joacă pentru că a început să plouă.

Reprezentaţia cu câini de vânătoare

De la Bourbansais, ne-am continuat drumul spre Vannes cu o oprire de două ore în Rennes. Din păcate, timpul şi ploaia ne-au făcut să alergăm de colo, colo, prin centru, căscând ochii în dreapta şi-n stânga, uitându-ne ba la faţade, ba la magazine şi sfârşind într-o ciocolaterie unde ne-am petrecut practic timpul rămas de plimbare şi ne-am ales, printre altele, cu un ditamai biscuiţoiul breton cu unt sărat, fructe confiate şi tataaam...alege. Bun, uşor înţepător şi cu un vag gust de rom, după mintea mea. Spre nouă seară, pe o ploaie măruntă ce părea că trăsese cortina peste ultima suflare de vară, iată-ne ajunşi la Vannes, port la Golful Morbihan. Cazarea o luasem de vreo câteva luni, pe airbnb. Un apartament cu două camere, un pat dublu şi o canapea extensibilă, bucătărie complet echipată, balcon, wi-fi şi loc de parcare sub geam, totul la 250 euro pentru toţi trei pentru patru nopţi. Locaţia era excelentă: la un colţ de stradă aveam un Carrefour, la celălalt o pizzerie care făcea livrări până la 22h30 (v-am spus că în Bretania era imposibil să mai mănânci în oraş după nouă seara), vizavi era o brutărie de unde ne luam bagheta şi croisantele matinale, iar la zece minute de mers pe jos începea oraşul vechi.

Spre zidurile fostei cetăţi

Se pare că numele oraşului vine de la numele veneticilor pe care armatele romane i-au învins în 56 înainte de Christos când au fondat şi aşezarea ce avea să devină odată cu secolul XIX un important centru turistic şi istoric al Bretaniei. Reşedinţă a ducilor de Bretania, Vannes te încântă pe loc prin şarmul şi veselia străduţelor înguste, ticsite de cafenele ce şerpuiesc în toate părţile fie în jurul catedralei Sf Petru ridicată în 1020, fie la picioarele caselor vechi cu faţade altă dată puternic colorate. Plin de terase şi restaurante, portul, adevărat punct strategic al comerţului pe mare până-n secolul XIX, a devenit în zilele noastre un loc de veselie şi distracţie de unde pleacă vaporaşe către insulele Golfului Morbihan. Noi aveam în plan o escapadă pe Ile des Moines (Insula Călugărilor), dar ploaia şi vântul ne-au dat complet planurile peste cap. În loc de asta, am ales să mergem la Carnac să vedem şi noi celebrele câmpuri pline de menhire şi dolmene cărora le-am datorat de altfel şi primul examen picat din viaţa mea de student. N-am ştiut care pietroaie erau pe orizontală şi care pe verticală. Pentru că îi rămăsesem datori cu o plimbare cu trenuleţul (aveţi grijă, în Bretania este o adevărată epidemie de trenuleţe d-astea prin toate orăşelele turistice, aşa că e bine să stabiliţi de la început nişte reguli, altfel nu o să auziţi decât uiteeee treeenuuu, vreau şi io!), am ales să facem un tur ghidat al Carnacului pe ritmul roţilor de tren. Ce să vă spun? Că sunt aduse oi care să pască conştiincios pe lângă pietroaie ca să nu le năpădească buruienile? Că oraşul e ok, cu plaja frumoasă şi plină de scoici minunate, că restaurantele sunt scumpe şi cu chelneri cam scârboşi? Că Anei nu i-a mai plăcut trenuleţul la nici zece minute de la plecare şi că s-a foit restul de patrucezi de minute? Hai să pun o poză şi să trecem mai departe.

Scoicile le-am adus acasă, în bagaje

Când le povesteşti francezilor de Bretania, trei sunt lucrurile care le vin instantaneu în minte: galetele, cidrul şi kouign amann-ul. Chestia asta cu nume bizar de pronunţat reprezintă o adevărată mândrie naţională. Deşi nouă ni s-a părut doar un biet biscuit însiropat şi cam anodin, se pare că prepararea lui stă sub sloganul îl face cine vrea, îi iese cui poate. Dacă după biscuiţi nu ne-am omorât prea tare, am făcut o pasiune pentru caramelul cu unt sărat pe care-l regăseai peste tot şi-n toate formele. Şi apropo de sare. Odată ajunşi în zona, daţi o fugă să vedeţi mlaştinile sărate din Guérande. Sunt impresionante ca număr, practic e o regiune întreagă acoperită cu astfel de bălţi. Impresionant a fost şi vântul care mai avea un pic şi ne lua pe sus. Nu era un vânt specific breton, doar unul de l-am prins noi pe acolo şi care era, se pare, de cod roşu.


Pentru că am vrut să ne facem o idee despre regiunea bretonă sub toate formele, am ales să părăsim coasta şi să vedem un pic şi cum o fi pe la ei, pe la ţară. Şi uite aşa am ajuns, la doar jumătate de oră de Golful Morbihan, în Ţinutul Questembert, printre păduri de stejar şi câmpuri pline de cai păscând, am ajuns aşadar într-unul din cele mai frumoase sate din Franţa după cum a fost declarat acum câţiva ani: Rochefort-sur-Terre. Odată ajuns acolo, senzaţia este că ai pătruns într-un loc vrăjit unde parcă totul este locuit de pitici, zâne şi elfi, exact aşa arată căsuţele. Strada principală este plină de buticuri cu fel de fel de minunăţii pe care, credeţi-mă, copilul nu le va rata defel. Există şi un castel şi un parc care se vizitează, dar aveţi grijă să ajungeţi la timp, pentru că la 18h00 toate atracţiile se închid. Nu doar în satul acesta, ci cam peste tot.

A înţeles perfect ce scrie pe perete. Şi le-a luat la rând

Nu puteam să plecăm din Bretania fără să dăm o fugă şi până la Nantes. Mă rog, puteam, dar ar fi fost păcat. De la Vannes până la Nantes distanţa nu era prea mare. Am mai lungit-o noi un pic, făcând un ocol până în cetatea Guérande. Un fel de Sighişoara, cu multe prăvălii aruncate pe străduţele cu piatră cubică din centrul cetăţii, cu un aer medieval chiar şi sub codul de vânt care ne pleznea în toate părţile. Guérande este una din puţinele cetăţi medievale ce şi-a păstrat zidurile în totalitate şi din 2004 a fost declarată Oraş de artă şi istorie. Şi apropo, nu este chiar în Bretania, ci în Loara. Dar, cum şi Nantes te scoate dintr-o regiune ca să te ducă în alta, am decis să forţăm un pic şi să-l vedem şi pe el , chiar dacă doar câteva ore. Oraşul are ceva din farmecul cetăţilor istorice, cu centru vechi şi biserici multe, cu castel şi metereze, dar care se lasă ademenit bucuros către zilele noastre de zecile de mii de studenţi ce sunt peste tot. Dacă vă duceţi la Nantes, încercaţi să vă găsiţi o zi cu soare, pentru a putea profita de cele o sută de parcuri şi grădini câte sunt în oraş. Cum la noi a plouat, ne-am distrat cum am putut.

Un pic de street art

Ultima zi de Bretania, deşi tot mohorâtă şi cu cerul jos, am decis să o petrecem departe de oraşe şi sate, dar cât mai aproape de mare. Aşa că ne-am suit în maşină şi am luat-o până spre Cornouaille, ţinutul de unde au plecat Cavalerii Mesei rotunde şi Regele Artur, am intrat un pic în pădurea unde altădată se zicea că sălăşluieşte vrăjitorul Merlin ca apoi să ţâşnim pe o şosea ce şerpuia agale printre sate, livezi şi vaci cu aerul că nu se va mai termina niciodată. Până la un moment dat. Când drumul s-a oprit brusc, direct în mare, lângă Pointe du Raz, în Finistère. Nu am reuşit să ajungem chiar pe stâncile din acest sit natural pentru că se închidea la ora 18h şi ceasul era deja trecut de 17h, iar parcarea costa undeva spre 20 de euro. Aşa că ne-am oprit pe plajă.  În ziua aceea, am stat acolo pe margine de ocean şi m-am simţit la capătul lumii. Cu mine şi ai mei şi nespus de fericită pentru toată frumuseţea pe care o vedeam. Şi pe care urma să o părăsesc a doua zi cu destinaţia Reims şi Paris. Mai avem de povestit. Staţi pe aproape.

Singuri, la capătul lumii, în Finistere