M-am întors. De fapt nu, am venit, pentru că încă nu pot să mă desprind. Nici nu mă lupt, am mai trecut prin asta, știu cum e, știu ce mi se întâmplă. Stau cu buzele lipite și refuz să dau drumul la aer, îl țin acolo, cât mai mult și mai adânc și mă uit pe dinăuntrul meu, ca într-un acvariu tapetat cu amintiri. Nu mă gândesc, nu mă întreb. Aștept doar să treacă și respir pe interior. Încă nu pot da drumul la poveste. Va veni și ea, dar nu vreau să o grăbesc. Nici pe mine. Acum că am plecat de acolo, din Bretania, o să mai plec o dată. Mâine. La mare. A noastră. Nu o vreau, nu-mi trebuie, dar o să o fac. Pentru ea, cea care de când am venit mă tot ia de mână și-mi spune șoptit cu înțelepciunea celor zece ani ai ei "of,of, sărăcuța de tine". Și știu că asta este soluția. Să ne urcăm în tren și să ne ducem. Nu trebuie să stau, nu pot să mă uit pe dinăuntru, ci e musai să plec, să o iau înainte, să înșel amintirile cu altele noi, mai proaste, mai nătângi, mai pline de asperități, mai zgomotoase, mai degeaba, dar așa se face. Am mai făcut-o.

Chiar în seara asta, mama mi-a spus că pierd viață tot comparând. Câștig aer în schimb. Nu de expirat, ci doar de inspirat. De umplut acvariul cu pereți de sticlă prin care văd altceva decât ce e în jur. Mă văd pe mine, așa cum sunt. O naivă ce face și desface bagaje, veșnic în mișcare, veșnic disperată de atâta căutare. Îmi zicea verișoară-mea că la patruzeci de ani, în sfârșit ajungi să știi ce-ți place. Dar oare ajungi să te și saturi? Eu sunt o nesătulă. Și o fricoasă. Poate de aia nu am plecat cu totul în Franța. De frica de a nu fi până la urmă dezamăgită. Ca într-o relație unde te oprești ca nu cumva să strici ceva. Rămâi cu o secundă de perfecțiune și cu tot aerul nerespirat din spatele buzelor.

Așa că mâine plec. Din nou. Cu buzele strânse și inima lăsată pe acolo. Dar cu Ana. Plec când de fapt nu aș vrea decât să mă întorc. Am mai făcut-o, știu cum e, știu ce mi se întâmplă. Așteptați doar să-mi treacă.

Pe coasta bretonă