Ani de zile am aşteptat să-mi treacă aşteptarea, să se ducă în plata ei la altele mai tinere sau mai fraiere, să le sucească şi ălora minţile şi pe mine să mă lase în pace să trăiesc zile obişnuite, transparent de banale şi de comode. Fără telefon, doar cu televizor. Când după nişte ani mi-am recăpătat suflul, am dat la schimb un pic de emoţie. O simt, dar nu o mai provoc. Am făcut fotosinteză, dragule: am inspirat maturitate şi siguranţă şi m-am mai eliberat de tremur şi palme umezite.
Dar noaptea aia, noaptea aia când ne întorceam acasă, pe Calea Victoriei şi tu te-ai oprit în faţa florăresei cu voce răguşită şi şort colorat şi m-ai întrebat:
- Vreţi să-ţi iau flori?
Şi eu am răspuns, poate un pic prea sec:
- N-are rost, sunt scumpe. Hai mai bine să ne ţinem banii.
Să ştii că eu atunci eram fericită. Pur şi simplu. Nici nu văzusem florile, ci doar intrarea de la casa noastră. Şi voiam să ajung odată şi să mă bucur de încă o zi banală. Şi de încă una şi încă una şi încă una...
 |
| Buchet de flori- Paul Gauguin |
1 comentarii:
Timpul vindeca toate ranile si ne lasa mangaierea amintirilor! :)
Trimiteți un comentariu