Copiii, mai ales copiii, povestesc cu voce tare şi cuvinte stâlcite. Când râd, râd cu atâta poftă ca şi cum nimic din jur nu contează mai mult decât fericirea lor. Se hârjonesc pe după scaune şi nimeni nu stă să le strice bucuria. Pentru că atunci când ei sunt veseli şi binedispuşi, o lume întreagă trebuie să le fie părtaşă. Pe ultimele scaune din spatele troleibuzului, se dă în dimineaţa asta un fel de petrecere de familie unde fericirea nu pare să aibă margini sau pudoare.
Câteva scaune mai încolo- un băieţel la vreo patru ani. Pe sub şapca muştar, perfect asortată cu pantofii, le aruncă priviri curioase copiiilor lăsaţi să râdă şi să se agaţe de toate barele. Se vede pe el că ar vrea să se invite singur la petrecere. Nu ştie cum şi din felul în care strânge din ochi, pare că încearcă să-şi aducă aminte de ceea ce a învăţat de la adulţii din preajma lui.
- Pe mine mă cheamă Tudor, spune cu o voce mică spre unul din băieţeii ce tocmai a şters cu palmele murdare două urme de salivă lăsate de maică-sa pe obraji şi care acum caută ceva pe sub un scaun.
Pe Tudor însă nu-l aude nimeni. E prea mare bucuria la ei, în spate, ca să mai audă cineva de politeţe. Şi oricum, nu mai e timp de ea că uite, au ajuns la Universitate, în Centru şi trebuie să coboare. Se împing spre uşă unii-n alţii, se îmbrâncesc, se mai lovesc, se trag de mâini şi-şi dau ghionturi înainte de a ajunge cu bine, în stradă.
În troleibuz, Tudor a rămas singurul copil. Tatăl se apropie de el, îi potriveşte şapca pe cap, îi ridică cu grijă gulerul de la haină şi-i pune fularul. Apoi coboară, cu el în braţe.
Azi de dimineaţă, troleibuzul era plin de copii.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu